Iuliana Pelu 19 iulie 1949 - 17 august 2022
Acum pot să scriu, că nu mai stă pe Facebook să judece.
A fost profesoară de desen 43 de ani, plus încă un an sau doi după pensie.
A început în 1973, la Pipirig, în jud. Neamț, unde a fost repartizată. Stătea cu chirie sau la gazdă în Târgu Neamț, unde și-a făcut un cerc de prieteni, profesori tineri, mostly evrei (pe vremea aia încă mai erau evrei, chiar tineri, în Moldova).
În grupul ăla de tineri profesori, ingineri, ce mai erau, l-a cunoscut pe proful de filozofie de la liceul din Tg. Neamț, tovarășul Petru Axinte (sau Acsinte, cum îl înregistrase greșit funcționara la primărie).
Ultima oară a predat în 2007-2008, ca pensionară, la Școala 64 din Baicului, de lângă Gara de Est.
A fost concepută mai mult din greșeală, dar probabil așa erau concepuți majoritatea copiilor pe vremea aia. Tataie, un tânăr marinar, poate fochist și comunist din convingere, era îndrăgostit de una dintre cele 5 surori ale croitorului Liculescu, un rom de treabă din Giurgiu.
Într-o frumoasă sau nu seară de noiembrie a sărit pe geam să-și caute crush-ul, pe Geta, dar a dat peste Maria și, știți cum e, dacă tot a făcut efortul să sară horny pe geam, a zis să nu se întoarcă acasă cu anxietate și dureri de cap și coaie. La 17 ani jumate Maria a născut-o pe maică-mea.
Pe el l-au luat apoi în armată, la Alba Iulia. A fost o dispută în neamuri să intervină și să-l încorporeze undeva mai aproape de Giurgiu sau să facă armata ca un bărbat adevărat, unde a fost repartizat.
A murit în Alba Iulia, împușcat în cap, la 21 de ani, la fel cum murise și mama lui (într-un paragraf viitor) și a lăsat-o orfană la 2 ani și ceva. Nu se știe în ce circumstanțe, dacă a fost un conflict sau un accident sau altceva. Era '51-'52, lucrurile erau destul de fuzzy,
El însuși se născuse în condiții speciale, după ce Dida Pelu, maică-sa (erau bivolari, cel mai probabil vlahi, sau poate greci sau bulgari, din Macedonia/Bulgaria, ceva de genul) fugise cu un evreu din Constanța, Popovici. Neamurile ei s-au dus după ea și au luat-o, cu puști, topoare, cum era pe atunci, de la respectivul necr*știn.
În Giurgiu, Dida Pelu, singură cu un copil de crescut, l-a cunoscut pe Mitică Căpitanu - marinar, evident - un tip extrem de violent, care îi bătea pe amândoi, și pe Dida și pe cel mic. La un moment dat Mitică Căpitanu a furat ceva, nu știu ce materiale din port și a dat vina pe fratele ei. La proces ea a fost martoră, a spus adevărul și și-a salvat fratele. La ieșire, pe scările tribunalului, Mitică Căpitanu i-a împușcat pe amândoi, pe ea în burtă, pe fratele în picior. Fratele ei a rămas cu dizabilitate, ea a murit. Avea 21 de ani, aceeași vârstă la care avea să moară și fii-su, tot împușcat. Mamaie avea și ziarul cu știrea (de prin 1933, cel mai probabil).
Deci, dintr-un foc i-am făcut Lilianei aproape tot ancestry-ul și i-au picat la geneză romi, evrei, vlahi/bulgari/greci și români.
Bunică-sa din partea mamei nu doar era căsătorită cu un rom, croitorul Liculescu, cum ziceam, dar era ea însăși jumate româ. Ta-su, al cărui nume nu-l mai țin minte, și acum chiar nu mai am pe cine să întreb, era marinar de cursă lungă. El adusese o maimuțică de pe unde fusese, care l-a văzut bărbierindu-se cu briciul, a încercat să-l imite și și-a tăiat gâtul. A fost una dintre poveștile traumatizante pe care le-am auzit în copilărie. Tot bunica asta se uita la emisiuni gen Reflector, despre pierzania tineretului și era speriată că ”fă, Mario, să fii atentă cu fii-ta Liliana la București acolo, că îi mănâncă n*grii gamelele”
A trăit apoi cu tată vitreg, tovarășul electrician Purice din Vâlcea (casa părinților lui, unde mă alerga pe mine curcanul de-al latul curții, și unde își făcea ea vacanțele în copilărie, era chiar pe malul Oltului). Purice venise în Giurgiu să lucreze la Podul Prieteniei și mai departe vă puteți imagina o poveste de iubire între un brigadier și o băștinașă.
Când l-am cunoscut eu mirosea a cremă de ras, after shave Tar sau nu știu dacă apăruse deja Tar, dar mirosul era ăla, tutun, mostly Mărășești, asculta etapa la un radio mic îmbrăcat în piele maro, aspră, nu știu dacă ținea cu Chimia sau Știința, și avea pantaloni verzi cu vipușcă roșie.
Mamaie nu-i dădea voie să fumeze și când maică-mea venea de la liceu sau facultate acasă fumau amândoi pe furiș în fundul viei.
În adolescență a avut un iubit pe care l-a părăsit după ce ăsta i-a mărturisit că are doar un coi. I know, coi-shaming is the worst.
A copilărit pe lângă Canalul Plantelor, în cartierul Verde (sau din Verde, nu țin minte exact cum se numea), chiar vizavi de cimitir, unde se juca (și unde se juca și generația mea). Își testa iubiții din alte cartiere și îi punea să traverseze cimitirul noaptea cu ea. Sau seara, mă rog, nu cred că fetele aveau voie noaptea afară.
La un moment dat a pus ochii pe ea doamna Jelescu, o pictoriță destul de cunoscută, care conducea școala de muzică și arte plastice sau ceva (dacă nu chiar o fi fondat-o) și care a venit la mamaie s-o convingă că Liliana e talentată și merită dată la Tonitza. Nu știu dacă a venit în poartă și a bătut din picior în timp ce trăgea din port-țigaret, dar nu e exclus. Cert e că a fost suficient de intimidantă încât să o convingă pe Maria s-o trimită la Tonitza.
La admiterea la liceu, în curte, unde era plin de părinți care-și așteptau copiii, miniștri, primari, șefi de pe la miliție sau partid, erau și Maria și o soră de a ei, stăteau pe trepte și curățau mazăre. A fost cel mai embarassing moment din viața ei. ”Ce să facem, fă Liliano, dacă tot așteptăm să nu stăm degeaba.”
La liceu a fost colegă cu Ștefan Pelmuș, probabil cel mai celebru din generația lor, și cu Gia Lavric (cred că la un moment dat era cunoscută).
După facultate n-a avut curaj să rămână în București, cum au făcut alți colegi, și s-a dus unde au repartizat-o, în Neamț.
Cum spuneam, acolo l-a cunoscut pe proful de filozofie, Petru Axinte, care de loc era din Nemțișor și al cărui tată, dacă am înțeles eu bine, era căruțașul Mănăstirii Neamț. I know, aristocrats and shit.
La un moment dat s-au mutat împreună și chiar au conceput un prim decrețel, not me, pe care l-a avortat, probabil în 73 sau 74. El era ăla, crema, care avea să fie frumos, deștept și de succes, dacă s-ar fi născut.
Între timp, ea a rămas iar gravidă, el i-a cerut să avorteze, dar ea a aflat că-și găsise pe alta, drept pentru care, probabil să-l forțeze sau, cum zicea ea, să-i facă în ciudă sau să aibă o amintire de la el, a decis să păstreze copilul. I-a promis că o să crească singură copilul și o să-i arate ea lui și o să i-l aducă la 18 ani, să vadă ce copil mare și frumos e. Bine, mai rămânea să vrea și copilul la 18 ani, că te înțelegi mai greu cu ăștia de 18, dar ea nu știa pe vremea aia.
Când era în 6 luni jumate era undeva la o terasă și l-a văzut pe el ținându-se de mâna cu noua iubită, o elevă, nu știu dacă majoră sau nu, și i s-a rupt apa.
Deci primul copil l-a făcut ca să-i dovedească ceva tatălui și i-a dat numele, Mirel, după primul ei iubit, cu care și-a pierdut virginitatea înainte de bac, într-o mănăstire. I shouldnt know that, its not healthy, but I do.
Al doilea copil l-a făcut cu noul soț (mă rog, primul soț cu acte), comandantul de navă (the New Mitică Căpitanu) alcoolic și violent. E emasculat că trebuie să crească copilul altuia, fă-i un copil al lui și, ai să vezi, se va schimba, va renunța la băutură și la bătăi, e doar jicnit în amorul lui propriu de mascul. Evident că nu s-a întâmplat așa.
Cert e că nu trebuie să faci copii la nervi, să dovedești ceva sau să schimbi un bărbat. Adică, mai bine nu-i faci deloc. Că dacă-i faci, după aia, peste 40+ de ani o să se apuce să scrie despre tine cearceafuri pe Facebook.
Anyway, după ce a câștigat procesul de paternitate s-a dus la Suzana Gâdea, dacă țin minte bine, sau cine era la Educație atunci, și i-a cerut post la Giurgiu. Aia ar fi rămas impresionat-amuzată de tupeul ei și i-a aprobat.
Din 1976 până în 1987, 11 ani, a predat la Liceul Textil din Giurgiu, mostly desen tehnic - în 1987 s-a decis ca desenul tehnic să-l predea doar inginerii. Cineva din neam a văzut-o cu doi colegi pe stradă, proful de desen Cireap și proful de filozofie Stavarache, care purtau blugi, și s-a făcut o întreagă discuție că ”fă, Liliana umblă cu străini”.
Apropo de străini, o verișoară de a ei, Stela, a cunoscut un italian, Andrea Ivan (din familie de comuniști) și atunci a fost chemată și ea la Securitate să facă un fel de caracterizare a relației dintre Stela și Andrea, ca să se poată căsători și pleca în Italia. Au întrebat-o ăia ce face italianul, le-a zis că cântă la chitară și se iubește cu aia și a fost ok, au lăsat-o pe Stela să plece la Ravenna și să se mărite cu italianul.
Pentru o scurtă perioadă a fost profesoară la Școala de Muzică și Arte Plastice, apoi ani de zile, la Școala 5, până în 2001, când s-a mutat în București, unde a predat la Școala 10 (aia din Floreasca, de lume bună, cu directoarea aia care lua aur șpagă sau ceva de genul), la 143 și, în ultimii ani, la 64, în Baicului.
Toată viața a trăit în categorii romantice de secol XVII-XIX, dar, n-a avut curaj să-și trăiască viața așa până la capăt. A făcut ce nu trebuia, copii, și din cauza asta a cedat și a făcut și niște compromisuri, s-a căsătorit mai mult din interes, să fie femeie serioasă, că nu se cade să fie singură cu copil și s-o râdă orașul. A ieșit o viață în care nici n-a trăit liber cum o trăgea ața, dar nici suficient de responsabil cum ar fi meritat copiii. A ieșit un amestec de lungi perioade cenușii întrerupte de tot felul de aventuri kinda mindblowing, cu lungi perioade de conformism din încercarea de a fi acceptată de neamuri și de lume în general, întrerupte de o întreagă serie de aventuri sociale, imobiliare și, mai ales, financiare, în care atrăgea tot felul de escroci (adevărul e că lumea artiștilor e plină de d-ăștia).
Iubirea vieții ei cred că a fost domnul profesor V. din Giurgiu. Era un fel de Don Juan, tăuraș comunal al sistemului educațional din oraș și județ, un tip deștept și cu umor, mare fan George Best și Adrian Păunescu (căruia îi imita gestica). Au fost împreună doar vreo 3 ani, cu pauze, dar au fost 3 ani ca-n filme de dragoste cu karate, gelozii, răzbunări, cuțite, triunghiuri amoroase, incendieri și alte detalii în care nu intrăm. Nu-i dau numele domnului V, fiindcă decenii mai târziu avea să intre în niște aventuri etice și penale extrem de urâte.
Ca mamă, s-o judece psihoterapeuții, destul de sever, am, așa, o intuiție. Era o bună povestitoare și măcar intelectual încerca să-și crească copiii bine, citiți și informați, și tot ce trebuie, cu bibliotecă și mult umor și referințe culturale, dar fără pretențiozități intelectuale, după principiul ”sunt o doamnă, ce pula mea”.
Îi plăcea să se creadă o mamă de gașcă, se și lăuda că nu e mamă, că e cea mai bună prietenă, și prietenii ne invidiau, cred, pentru asta, dar nu e neapărat bine. Cel puțin nu când ne folosea pe post de jurnal sau casetofon de înregistrat toate confidențele ei. Mă rog, e destul de răspândită chestia asta, în care părinții, ei înșiși trecuți prin tot felul de traume, își exhibă viața emoțională copleșitor, ca un black hole care acoperă și aspiră orice formă de viață interioară a copiilor. Care la un moment dat obosesc. Iar părinții, drept reacție, în bună tradiție, își folosesc cea mai importantă armă, șantajul emoțional. Dar să lăsăm asta pentru Sopranos.
La școală era foarte iubită de copii. Era super de gașcă, cea mai cerută profesoară la tabere și excursii și practică agricolă. Te super-distrai în tabere, beai, fumai, îți dădea chiar profa țigări. Și era sigur, copiii sau liceenii se distrau, dar nu ieșeau din vorba ei și n-a avut niciodată probleme cu vreunul din ei în vreo tabără sau excursie. De fapt, nici nu trebuia să fugă sau să se ascundă, că oricum profa era centrul distracției și îi lăsa să facă ce vor.
Ar fi avut o viață mult mai bună, pe care o merita, dacă nu ar fi făcut copii și ar fi fost mai curajoasă și mai puțin copleșită de disperarea de a fi acceptată și iubită de maică-sa, Maria, o lamă rece și tăioasă, de neamuri și de lume în general. Nu suporta tăcerile și nici distanța și era foarte expansivă, ca să acopere o cruntă timiditate.
A pictat mult la viața ei, de cele mai multe ori pentru bani, reproduceri și prostii. Mi-a rămas impregnată o memorie o reprioducere după Corot, în cuțit de paletă, pe care o ținea în sufragerie.
Era talentată, din câte am înțeles, când picta de-adevăratelea, extrem de rar, picta foarte nefeminin, zicea lumea care se pricepe, whatever that means. Cred că participat la niște expoziții comune prin anii 80, poate 90, în Giurgiu. N-a avut însă curajul să se îndrepte spre artă și a rămas doar o profesoară care picta pentru bani.
Adevărul e că arta însemna să refuze repartiția de profesoară în Neamț și să rămână în București, eventual să cunoască vreun bărbat influent, cum a făcut fosta ei colegă de liceu și prietenă, Gia, cu tov. Lavric (era ceva influent în administrație, nu mai țin minte dacă Secu).
După ce a ieșit la pensie și nu a mai predat nici ca pensionară, prin 2007, a îmbătrânit brusc și s-a degradat. În 2007 a murit și dușmanul ei etern, fostul soț, comandantul și parcă și-a pierdut și rostul.
Practic s-a văzut cu ochiul liber cum a îmbătrânit. Iar în ultimii ani, în care ne-am văzut rar (cred că de 3 ori în 2 ani - bine, și din cauza Covidului) se degradase foarte rău. Avea mintea limpede, dar o ajunseseră din urmă cei aproape 60 de ani de fumat și mâncat ultra-nesănătos și o depresie foarte severă.
Ne reproșa că avem altă viață și alte preocupări decât ea și stările ei emoționale, ca în vremurile bune. Și asta nu i-am iertat-o niciodată, deși nu i-am spus-o. Sau i-oi fi spus-o, că ne certam, când ne certam, destul de vocal și colorat, exact ca la Giurgiu.
De vreo 10 ani se certa cu toți doctorii că nu vor s-o facă bine, nu-i dau un medicament (ea ne-a umflat de antibiotice pe noi în copilărie) care s-o facă bine miraculos fără să renunțe la fumat și la mâncatul nesănătos. Toți doctorii îi scriau cu majuscule pe scrisorile medicale să renunțe la fumat și să treacă la dietă. Se enerva și nu se mai ducea la ei. Ajunsese să simuleze boli ca să fie internată și să o facă bine cu un medicament miraculos. Au și prins-o de câteva ori cu minciuna. Era mitomană, mințea inutil și din plăcere, dar nu ținea niciodată minte și nu-și organiza în cap minciunile și o prindeai repede.
De ani de zile mă tot suna că e pe moarte și să mă duc acum acum. La început am mușcat-o, dar de câțiva ani am obosit de atâta ”gata, mor, vino acum” ca s-o găsesc fumând liniștită ”mi-a trecut”. Ultima oară s-a întâmplat ca aia cu Petrică și lupul. ”Da, da, am înțeles, oook, oook, vin mâine dimineață, e probabil o indigestie, dăăă”. A doua zi de dimineață era prea târziu, dar măcar am fost amândoi acolo, și eu și frate-meu, cu ea, în ultimele minute, cum voia, chiar dacă n-a fost seren ca-n filme.
A murit vomând și înecându-se cu cafea - era ultimul lucru pe care trebuia să-l bea - în timp ce eu o țineam de cap și frate-meu de umăr. Nu știu cât de conștientă era, dacă peste noapte avusese un AVC sau ceva de genul (era cardiacă și hipertensivă). SMURD au încercat resuscitarea vreo 40 de minute, dar fără succes.
În ultimii ani voia să-și scrie memoriile, un fel de terapie pentru depresie, dar nu știa de unde s-o apuce. O să caut prin hârtii și telefonul ei ce a scris sau ce a început să scrie. Sau măcar să scriu eu, chit că nu ar fi foarte încântată (nu cred în viața de apoi - de fapt, sunt convins că nu există viață de apoi, deci sigur nu vede ce prostii scriu eu aici).
Pare ciudat, dar în primul rând o să-mi lipsească cele 37 de like-uri pe care mi le dădea la foc automat din când în când la postările cu pisici de pe Instagram.
Iuliana Pelu 19 iulie 1949 - 17 august 2022
PS. Trebuie să recunosc că mi se par fake toate poveștile alea cu mame blânde, bune, timide, calde, cu vorbă catifelată și ochi mari și blânzi. Poate nu sunt fake, poate toată chestia asta e in the eye of the beholder, nu știu. Sau poate toată lumea e născută la țară, din aceeași mamă scrisă de Vlahuță
(18 august 2022)
Și totuși, de ce Mirel? Cine și-ar numi copilul Mirel, în afară de familia Rădoi, niște anarhiști?
Varianta oficială e că Mirel venea după Iaromira, cum o mai chema pe nașa mea, după nașa ei cehoaică. Dar asta era doar varianta pentru neamuri și gura lumii din oraș.
După ce s-a despărțit de proful de filozofie cu care m-a conceput, probabil ca să-i facă în ciudă, mi-a dat num
ele exului. Și uite așa, după ce a câștigat și procesul de paternitate, i-a combinat în numele meu pe amândoi, unul cu numele de familie și pensia alimentară, celălalt cu prenumele. Sounds fun, dar nu și pentru copilul care va fi nevoit să trăiască cu numele ăsta toată viața.
Lui Mirel ăsta nici măcar nu i se zicea Mirel, i se zicea Rilă și fusese chitarist ceva într-o formație când era ea liceeancă. A ajuns maseur undeva în Vâlcea, de unde era, sau printr-o stațiune balneo, ceva de genul. Și s-a însurat cu o unguroaică pasionată de plante.
(22 august 2022)
Prima mea poză, în spitalul din Tg. Neamț, unde am stat câteva luni (m-am născut la 6 luni jumate). La 1,800 eram cel mai mic din spital. Cel mai mare era Ionică, la 5 kile. Pe Ionică îl foloseau mamele la desfundat sânii, că era moldovean puternic. Zicea maică-mea că a tras ăla o dată din sfârc, de a crezut că i-a tras și creierul și i-a spart timpanele.
Proful de filozofie m-a văzut o singură dată, la spital, la analizele pentru procesul de paternitate (pe vremea aia nu era cu test ADN), probabil câteva luni mai târziu (a murit în 2008, n-am avut niciodată curiozitatea să-l văd - chemarea sângelui e un mit).
Au fost amândoi victimele literaturii, ca să zic așa. Poate că în alt context, poate dacă erau mai maturi cu capul, s-ar fi înțeles. De fapt, s-au înțeles foarte bine, dar nu asta voiau. Nu erau foarte tineri, ea avea 24, el avea 30 când s-au cunoscut (26 și 32 când m-am născut eu), dar citiseră prea multe cărți. ”Avem același umor, râdem la același glume, ne simțim bine în același mediu, ne place aceeași muzică, suntem pe aceeași lungime de undă, ne completăm frazele, are you thinking what i am thinking... oh God, we're g@y. We're bros.”
Lui îi plăceau păpușelele rurale, bombonicile agricole, a la Florica din Ion, a la autorii ruși, simple, după vorbă, după port, roșii în obrăjori, ionatane, preferabil mult mai tinere, și, extrem de important, obiecte pasive ale iubirii filozofului, intimidate, copleșite, paralizate de emoție și admirație. Cum deschideau gura: shut up, bitch, stai să-ți cânt un cântec de dragoste la chitară... am zis shut up, bitch, get out da way! Presupun că orice formă de conexiune intelectuală sau de viață cerebrală din partea ei era un complete turn off pentru el.
Or, ea era foarte voluntară, vorbăreață, tomboy cu inițiative și energie. Nu tu ochi mari, privire timid încurcată în jos, obraji blushing și gesturi în slow motion, nu tu ”do you like your polenta, master?”
În schimb, pentru ea orice bărbat decent era unlovable. Ori era un pămpălău boooring, un contabil, ori era un bro luceafăr nemuritor și rece (ca el). Toate mătușile ei care au trăit până la moarte cu soții lor au trăit fiindcă erau ăia niște pămpălăi care nu le ziceau nici du-te mai încolo și din care făceau ce voiau. Un bărbat adevărat trebuie să fie hard to get, să te alerge cu cuțitul pe străzi, să creeze intrigi violente, să te chinuie, să-ți dea foc la haine și să spargă ușa, adică să te iubească, să-ți trăiești viața la maximum (pe vremea aia nu se făcea skydiving sau bunjee-jumping). Trebuie să fie latino lover, focos, mi amor, jap jap, dar care își cere iertare în lacrimi și iese teatral din scenă, dându-și pleata brunetă peste umăr, ca Zorro.
A părăsit-o pentru o elevă de-a lui, păpușă rurală, full Grigorescu. Sau fostă elevă, nu știu exact. Apoi, la puțin timp, s-a căsătorit cu alta, dar tot păpușă rurală, cu vreo 14 ani mai tânără, cu care a rămas până la moarte și care i-a făcut o fată (nu voia băieți, voia fete). Or fi trăit fericiți, nu putem ști. Ea cu copilul și casa, el în turneu zeci de ani prin cârciumile orașului. Am fost prima oară în Târgu Neamț în 1995, să-mi iau duplicat după certificatul de naștere. Nu m-am văzut cu el sau familia lui, dar m-a recunoscut un chelner la Casa Arcașului (la poalele Cetății Neamțului): ”Îmi păreți cunoscut.” I-am zis cine sunt. ”A, da, vai, dar ce semănați, domnul profesor vine des pe aici.” Am aflat că domnul profesor obișnuia să facă zilnic turul barurilor. A murit la 65 de ani de cancer la plămâni, după ce se lăsase de fumat la 34. I-am moștenit problemele cu coloana, rămâne de văzut dacă și cancerul la plămâni (eu m-am lăsat de fumat la 35).
Pentru ea relația asta a fost și o oportunitate genetică. Era înalt, brunet, ochi albaștri, deștept, cu umor, mă rog, moldovean, dar asta e, nimeni nu e perfect.
Îl admira și voia un Axinte în miniatură, așa cum un copil vrea o păpușă ca aia din vitrină. ”Dar avem Axinte și acasă, la Giurgiu”. Nu a putut rămâne cu el, dar și-a făcut un copil care să-l înlocuiască, să fie deștept, cerebral, cu umor, un adevărat prieten și confident, să înțeleagă chestii complexe de viață încă de la 4 ani.
A fost obsedată de imaginea asta. M-a crescut în primii ani așa, ca la carte, cum își cresc azi middleclașii copiii, atent, calm, tacticos, pro. Avea dreptate cu ereditatea, materialul genetic era acolo, nici nu era greu.
Apoi, după ce m-a adus la maturitate, la 4 ani, a trebuit să livrez susținere intelectuală, servicii de gardă de corp, prietenie și suport psihologic. Și uite așa, la 4 ani mi-am încheiat, în același timp, și copilăria și adolescența. Puteam deja să mă apuc de fumat și să-mi deschid un cabinet de psihoterapie și gărzi de corp. De pe la 5 ani toate discuțiile noastre începeau așa: ”Tu înțelegi, că ești băiat deștept...” Și mie mi se părea că înțeleg. Adică, chiar înțelegeam, mai mult decât your average kid, dar nu ăsta era rolul meu. Rolul copilului e să creeze probleme, nu să ofere soluții.
Tot deceniul 80 am jucat fotbal. Cum era pe vremea aia, că alte distracții pentru copii nu existau. Nu filme, nu seriale, nu desene. Sau foarte puține. În rest, în vacanțe stăteam de la 8 dimineața la 11-12 noaptea și jucam fotbal. În timpul școlii chiuleam și jucam fotbal. Am fost și Dunărea Giurgiu, la juniori, și trebuia să mă duc și la Rapid cu un prieten, la nu știu ce trial, dar s-a nimerit când eram plecați la mare. De prin 82 până în 89 am jucat fotbal ziua, chiar și noaptea, pe întuneric, vara la 40 de grade, iarna, pe ploaie, pe zăpadă șamd.
Ei bine, era atât de pătrunsă de imaginea proful-de-filozofie-în-miniatură încât, atunci când a venit vorba de fotbal, în nuștiuce context, și a întrebat-o cineva, a zis: ”Mirel nu joacă fotbal. Nu e el cu d-astea. El citește.” Am rămas interzis. Femeie, asta fac de dimineața până seara în cartier, mă și vezi când vii să mă iei sus la masă, what the actual fuck? Și i-am zis. Mă rog, fără femeie și the actual fuck, dar i-am zis. Am văzut atunci cea mai sincer șocată și încurcată privire. Pur și simplu i s-au oprit toate rotițele minții, „cum bă, puță, nu ești un creier genial într-un borcan?”. Dacă-i ziceam că sunt un șarpe cu clopoței care face trafic de droguri și cântă într-un band de mariachi în Tijuana ar fi fost mai puțin șocată. Dacă ar fi avut o baghetă, un blaster pozitronic, un laser, un phaser, un ceva, m-ar fi pulverizat într-o secundă: marș d-aici, bă Torje!
Odată stabilite rolurile, ea, artista aiurită, iresponsabilă, veșnic troublemakeriță, eu, micul intelectual cerebral, empatic, care înțelege totul, psihologic o stâncă, nu am mai avut liber la avut sau creat probleme, fiindcă cerebralii, inteligenții, flegmaticii (mai bine să vă creadă părinții Berbeci sau Capricorni, decât să vă bage în categorii pseudo-psihologice) au o înțelegere atât de profundă asupra vieții și a ceea ce se întâmplă în jur, o empatie atât de puternică, încât e imposibil să facă mofturi, să creeze probleme și să nu accepte ce li se bagă pe gât. Ca și acum, aici, pe Facebook, practic eram naratorul, iar naratorul e above and beyond. Nu e ca și cum în mijlocul intrigii naratorul poate să se oprească să se scarpine la coaie sau să-și sufle mucii sau ce probleme personale mai apar de-a lungul existenței.
D-aia zic: adopt, don't shop.
(28 august 2022)
Domnul profesor V. a fost iubirea vieții ei, deși relația a durat doar doi ani și ceva, și ăia cu pauze, din decembrie 1988 până la jumătatea lui 91 sau ceva de genul. Cert e că a fost cum visa ea încă din liceu sau facultate, un slasher romcom.
Domnul V. a fost un far și o salvare fiindcă ajutat-o să scape de domnul comandant și a fost și cântecul ei de lebădă în materie de bărbați. După 10 ani de ”ești proastă, ești urâtă, nu ești bună de nimic, nu te vezi fă cum arăți, fă, pe tine nici câinii nu te tuf, unde ieși fă cu fața asta, unde te duci fă cu botul ăla roșu” domnul V. a fost ca și cum însuși Jesus ar fi coborât pe pământ. Sau Charles Bronson. Serios, chiar sunt convins că i-a salvat viața. Ei sau poate domnului comandant sau poate chiar mie.
După 10 ani lucrurile ajunseseră într-un punct periculos. Ea era psihic o ruină, ajunsese la limită, nu mai era capabilă de negocieri, strategii, rețineri, nu mai era capabilă să gestioneze tensiunea, domnul comandant era din ce în ce mai absurd și violent, iar scandalurile ajunseseră să se lase cu spitalizări. La un moment dat au spart un geam care i-a căzut ei pe mână, chiar pe încheietură, acolo, în zona sinucigașilor, și i-a făcut o tăietură adâncă și lungă de vreo 10 centimetri. Noroc că pe lung. Asta după ce eu m-am băgat între ei și el a dat în mine cu o pompă de bicicletă. Iar ea a sărit să-l omoare - el mai dăduse în mine doar o singură dată, cu vreo 9 ani înainte, fiindcă îi ziceam ”domnule comandant” și nu tată - de ce ai da într-un copil de 4 ani, nu pot să-mi explic. Atunci l-a amenințat că dacă se mai atinge o dată de mine, îl omoară. Și a crezut-o, dovadă că după aia nu s-a mai atins de mine, până la faza cu pompa de bicicletă. Ea nu fusese niciodată genul care stă la bătaie. O dată i-a aruncat cu tigaia de ulei încins în spate, altădată i-a spart capul cu un borcan de castraveți sau ceva, un borcan d-ăla cu fund gros cu care spargi și un zid, altădată s-au alergat cu cuțitele. Așa că era de așteptat ca până la urmă unul dintre ei să-l omoare pe celălalt. Noroc însă cu domnul profesor V.
Domnul profesor V. a fost și singurul tată pe care l-am avut. Pe proful de filozofie nu l-am cunoscut, iar cu domnul comandant nu m-am putut conecta deloc, în absolut niciun fel - mă rog, el nu se putea de fapt conecta cu nicio ființă, umană sau nu. În fața domnului comandant marinarii ăia tatuați before it was cool și cu ani de pușcărie la activ se comportau ca niște toddleri terorizați - am văzut pe viu - nimeni nu știa niciodată ce să facă și cum să reacționeze cu el și rezultatul era că toți cei din jurul lui, familie, colegi, subordonați, erau într-un limbo terifiat, ca mema cu Travolta pierdut, dar un Travolta terorizat de groază.
Domnul profesor V. era citit, avea o bibliotecă imensă - ca mai toți bețivii, era pasionat de poezie, mai specific, poezie de bețivi - și la băute îi lua pe toți la rând, de la Villon încoace. Domnul profesor V. avea tot felul de povești și glume - deși, în timp, începea să se repete și nu mai era chiar așa fun. Și, mai ales, domnul V. era o enciclopedie de fotbal adevărat. Era rapidist (de unde și eu), era fan George Best și puteai discuta cu el despre orice, de la Baratki la Balaci, de la Ozon la Dobrin, de la Dan Coe la Profesorul Constantin, de la Fănuș Neagu la Cupen și la Cosașu și Chirilă.
Activitatea lui preferată era băutul zi-lumină și noapte-întuneric, și aici nu era diferit deloc de proful de filozofie și domnul comandant. Numai că, între cei trei, domnul comandant era diferit. La el băutul nu avea o componentă socială și nu era asociat cu vreo plăcere. Bea exclusiv acasă, în cantități industriale, în bucătărie, bălmăjind cu ură aceleași incoerențe și gelozii.
Domnul V., la fel ca proful de filozofie, bea cu alai, cu nuntași, în turneu, în circuit. Lua la rând toate cârciumile, terasele, bordurile, compartimentele, bea în gară, bea pe stradă, bea în autogară, bea în tren, bea la vecini, bea în autocar, bea cu necunoscuți, pe unde apuca și bea expansiv, urcat pe mese, recitând din Villon sau Rimbaud, bea și cânta, bea și spunea bancuri sau scanda de Dan Coe.
Ea și cu domnul V. se înțelegeau perfect, veneau din aceeași lume, din care maică-mea lipsise 10 ani. Aveau aceleași referințe, aceleași glume, același fel de prieteni, citiseră aceleași cărți, văzuseră aceleași filme. În doar câteva săptămâni se înțelegeau deja din priviri, aveau deja un folclor comun, cu inside jokes, era suficient să zică unul o jumătate de cuvânt și râdeau 20 de minute la referințele numai de ei știute. Însă liantul cel mai puternic era băutura. Mai specific, rose-ul de Băneasa. Relația lor a fost ca o plimbare romantică cu barca și două cuțite pe un lac de rose de Băneasa. Domnul profesor V. avea vie mare la țară (unde stătea) și făcea câteva sute de litri de vin pe toamnă. Pe care le bea. În afară de cea bea în deplasare.
În fapt, mai toți din Băneasa aveau vii, iar toamna era sezonul vinului și crimelor în comună. Nimeni, bărbați, femei, copii, nu era cu adevărat treaz. Nu aveai nevoie decât de un subiect de discuție și un par. Inclusiv în '89, când am stat noi în Băneasa, dar primăvara, nu toamna, un frate al domnului V., Nae, a fost ucis de ginere cu parul.
Pe domnul profesor V. l-a cunoscut în toamna lui '88, când domnul comandant era în voiaj pe Dunăre până în Germania. Nu s-a ferit. N-a fost o relație cu un amant. Îl aducea acasă, vecinii vedeau, știau, erau, probabil, scandalizați, fiindcă era o chestie nemaivăzută, atâta timp cât ea era măritată și avea și doi copii. Mai aveau femeile amanți, dar nu, așa, pe față, și niciuna cu un bărbat recunoscut ca violent. Teoretic, planul era următorul: maică-mea urma să ne ia pe noi doi și să plece cu domnul V. înainte să vină domnul comandant. Eu n-aveam nicio treabă, chiar voiam să plecăm cât mai repede, dar frate-meu, care avea pe atunci 8 ani, nu era deloc încântat să plece cu un necunoscut, pe care nu-l plăcea, și să nu-l mai vadă pe taică-su.
Așa că, în ultimul moment, s-au schimbat planurile. Ea a zis că mai așteaptă, să vină din voiaj domnul comandant, să-și vadă copilul, să nu fugă așa, să-i spună în față că-l părăsește.
Și în seara în care a venit domnul comandant, am trăit următoarea scenă: noi trei ne-am dus la gară, să-l așteptăm (lăsase vaporul la Turnu Măgurele, în nuștiuce reparații, și venise cu trenul, că nu mai avea răbdare să ajungă acasă). Și am plecat apoi toți patru din gară, pe un drum printre bălării, cum era pe vremea aia în spatele gării Giurgiu. Și pe drum venea domnul profesor V., care urma să plece cu trenul acasă, la Băneasa. Păcat că n-aveam iPhone pe vremea aia, că făceam un viral dramatic de postat pe Every Frame of Painting. Noi patru cu bagajele, dintr-o direcție, o familie fericită, zâmbind și răzând de complezență (domnul comandant era, evident, beat lemn), din direcția opusă, domnul profesor V., cu mâinile în buzunar, cu mersul lui mărunt și repezit (era mic de înălțime și stocky - avea ceva de George Best, Tommy Lee Jones sau Dean Stockwell) pletele în vânt și privirea de Luis Fernando părăsit, plină de furie, tristețe și reproș, cum ar zice un scriitor.
La câteva zile sau poate mai mult de o săptămână maică-mea, după ce s-a sfătuit cu o prietenă și cu mine, i-a lăsat un bilet domnului comandant s-a hotărât să plece la Băneasa, acasă la domnul profesor V. La câteva zile am plecat și eu - după ce domnul comandant m-a tot ținut în interogatorii și a încercat să mă facă să scriu și semnez tot felul de declarații (aveam 13 ani, oricum nu valorau nimic). Domnul comandant nu știa nimic, că vecinilor le era teamă să-i spună și oricum era beat tot timpul (pe navă nu putea bea chiar așa, non stop, așa că compensa acasă).
Pentru mine, cel puțin la început, a fost heaven. Nu aveam rude la țară - bine, mamaie stătea la marginea orașului, la casă, avea găini și vie în spate, dar nu era totuși țară. Și îmi plăcea enorm să fac naveta cu trenul (nu era mult, vreo 22-25 km, plus vreo 3 km de mers pe jos de la gară). Am fost la arăcit via, la furat cartofi din CAP, la făcut țuică, 1989 a fost un an plin.
Viața cu domnul profesor V. a fost o continuă petrecere. Maică-mea a revenit brusc în facultate sau în tinerețea de la Târgu Neamț, după 10 ani de exil într-un horror monoton, într-o viață ca o pivniță întunecată, din care n-a ieșit deloc și în care a fost nevoită să alături de un șarpe rece și otrăvitor. O țineau toată ziua în petreceri și băute și povești și mii de bancuri și jucat cărți pe porunci în curte la țară, cu prietenii din aceeași lume, profesori, medici, oameni cu care ea nu se putea vedea înainte decât scurt și pe ascuns (fă, te duci să te tufu cu curvele tale și profesorașii tăi). Era distractiv inclusiv pentru noi, copiii.
Când nu făceau petreceri, furau vin pe furiș de tanti Dobrina (mama lui) - găsiseră o soluție cu niște furtune cu care trăgeau vinul din beci sau furau rațe de la o cumnată de-a lui. El nu putea face 10 metri din punctul A în punctul B fără să strângă un alai de necunoscuți cu care să bea. Odată din una alta au ajuns cu niște ofițeri (inclusiv din Securitate) să bea la CCA, deși inițial nici nu erau în București. Altădată au ajuns la Berlin (restaurantul), tot așa, din una în alta, din Giurgiu sau Băneasa în București.
Nu doar că domnul profesor V. i-a salvat viața, dar i-a oferit și o a doua tinerețe, cu cele mai frumoase luni din viață. A fost fericită cu adevărat, cum n-a mai fost de la finalul anilor 60 și începutul anilor 70.
Numai că domnul profesor V. avea un bug ascuns. La începuturile relației ea auzise zvonul că domnul profesor V. era cam violent, că d-aia divorțase fosta soție de el, cu care avea și copil, și pe care, se zicea, ar fi legat-o de pom în curte și ar fi tăiat-o cu lama în zonele intime. Dar știți cum e ”lumea vorbește că e invidioasă și rea, dar eu, tralala, n-o iau în seamă, tralala, te iubesc”. Dealtfel, și domnul comandant mai fusese căsătorit înainte la el, în Urziceni, și circula zvonul că pe prima soție o bătea cu prosopul ud și că-și înfășura mâna în părul ei (avea părul lung) și o târa toată curtea. Dar știți cum e ”n-a știut aia să-l gestioneze, nici copil nu i-a făcut, îl pun eu la punct.”
Domnul V. era superfun, decent și liniștit și beat aproape toată ziua. Numai că, de la un anumit număr de pahare sau sticle încolo i se schimba brusc privirea. Ca vârcolacii la lună plină. Și începea scandalul. Tot gelozii inventate și absurde, reproșuri despre iubiți din tinerețe (ea i-a povestit toată viața, și de Rilă, și de bulgarul din facultate, Ilia, parcă, și de africanul din facultate, și de proful de filozofie, și de Petrovici pilotul). Deși părea imposibil de imaginat, dar în astfel de momente reușea să fie mai violent decât domnul comandant. Reușise să se bată cu miliția în tren, să încerce să dea foc casei unei cumnate, să ia toate hainele ei, să le strângă și să le dea foc în curte, s-o caute cu cuțitul prin tot satul și chiar până în satul apropiat, la Pietrele. Avea 34 de ani, era stocky, în puterea vârstei, nici eu nu-i puteam face față, la 13 ani. M-am opintit de câteva ori cu el, dar nicio șansă. Avea și forță de nebun. Dacă între ea și comandant mă mai băgam (dealtfel, după ce s-au împăcat în 1992, comandantul a mai fost violent doar o dată, până l-am pus jos - și de atunci s-a calmat, dar eu deja aveam 17 ani), cu domnul V. era mai complicat.
Eu m-am dus apoi la mamaie, la Giurgiu, unde am prins și revoluția, ea a rămas la Băneasa încă câteva luni. Deja scandalurile dintre ei deveniseră din ce în ce mai dese, și aveau amândoi crize de gelozie. Oricum, dacă bei zilnic și nu faci o pauză de câteva zile, o săptămână, două, nu-ți iese din sistem și ești tot timpul așa, plutind.
Deja în 1990 ne mutasem într-un apartament din centrul orașului, unde el venea destul de rar, eu eram mai pasionat de Zeppelin, Doors, alegeri, PNL, mineri și nu prea mai eram atent la aventurile lor. Cert e că în perioada asta el și-a făcut o gagică, Raimonda, și maică-mea a ajuns la garsoniera în care el o aducea pe aia și i-a vandalizat-o, cred că a scris pe pereți și ceva cu curva regimentului. Nu rețin însă cum a ajuns în garsonieră. Poate i-a dat el cheile, nu știu.
Din 1991 au rupt orice relații și cam asta a fost. Deja din februarie '90 maică-mea era în PNL și o apucase pasiunea politicii și businessului. Avea un magazin cu avocatul Muti, tot liberal, un rom care ajuta toți romii să-și câștige cocoșeii. Muti era un avocat mai special. Era beat tot timpul, foarte calm, liniștit și timid, și făcea afaceri numai în pierdere. Nu numai că nu câștiga bani de la clienți, dar le mai și dădea el bani sau îi împrumuta fără să mai vadă banii înapoi.
În timpul ăsta maică-mea făcea tot felul de afaceri. Lua țigări din Turcia și le vindea la Budapesta și whisky de la Budapesta și-l vindea în Turcia. Sau invers. Oricum, ceva de genul.
La un moment dat a organizat o excursie cu o firmă de autocare în Germania pentru copii, împreună cu o cunoscută, o prietenă care avea iubit un mafiot sârb. Cred că Licser o chema. Și au luat banii de la copii, destul de mulți, presupun că nu era ieftină o excursie în Germania. Printre părinții copiilor erau și interlopii Milan și Maradona. Și doamna Licser a fugit cu toți banii. Iar maică-mea a rămas să țină piept părinților și lui Milan și Maradona, care amenințau că o omoară pe Licser (nu și pe maică-mea - nu știu cum e acum, dar la începutul anilor 90 doamna profesoară încă te intimida, chit că erau șeful la interlopi, mai ales că-i trecuseră prin mână generații de liceeni și seraliști și, oricum, era înfiptă și rea de gură). Pe Licser a prins-o poliția, au arestat-o, iar banii s-au recuperat cu greu și nu știu dacă toți.
Cert e că anii '90 au fost anii de politică și business. La modul naiv. Când ăia care știau cu ce se mănâncă businessul, din sistemul economic comunist sau din Securitate, făceau cu adevărat afaceri, niște profesori, avocați sau medici se jucau de-a politica și businessul, de-a ”suntem liberali, a venit vremea noastră, eu eram liberală în spirit din anii 70”). Toate afacerile ei s-a învârtit în jurul a tot felul de escroci, ea însăși fiind complet iresponsabilă financiar.
Cât despre PNL, n-au lăsat-o să candideze la consiliul local în 1992 fiindcă e divorțată și face partidul de râs.
PS. Domnul profesor V. era atât de Don Juan, încât și-a tufut până și învățătoarea de la școala primară. E drept, nu când era la școala primară, ar fi fost și culmea. Mai târziu, când el avea aproape 20 și ea în jur de 30+.
Fusese răsfățatul familiei. Maică-sa, Dobrina, după ce a făcut 3 sau 4 copii, a divorțat, chestie nemaiîntâlnită la țară, la finalul anilor 40, începutul anilor 50. N-a renunțat la divorț nici după ce bărba-su, Gogu al Caliței (posibil să fi fost născut din flori, de unde al Caliței), a alergat-o cu pușca prin curte. S-au recăsătorit apoi, iar Dobrina a născut iar, al 47 de ani, pe domnul profesor V. Care a devenit un fel de răsfățat la familiei, al învățătoarei și, se pare, al mai multor f
emei din comună, apoi doamne profesoare din sistemul educațional giurgiuvean.
(29 august 2022)
La un moment dat, prin vara lui '89, după un scandal mare, a decis să-l părăsească pe domnul profesor V. Și am plecat amândoi. Ea n-a apucat să-și ia nimic. El i-a strâns toate hainele în mijlocul curții și le-a dat foc. Apoi a plecat în căutarea noastră. Nu mai țin minte dacă avea arme albe la el, dacă așa se zvonea sau dacă așa se lăuda el mai târziu. Nu ne-am dus la gară, că acolo ne-ar fi căutat prima oară. Nu mai țin minte la ce interval venea trenul de București-Giurgiu, dar cred că erau zeci de minute, poate peste o oră. Nu avea rost să ne alergăm cu el prin gară. Mai ales că era satul lui, știa pe toată lumea. Ne-am dus inițial la niște rude de-ale lui, să stăm până a doua zis, dar ălora le-a fost frică și ne-au zis că nu ne pot ține. Între timp el ne-a căutat la o cumnată, a spart uși, ferestre, parcă a vrut să-i dea și foc casei (ani mai târziu, chiar o va face). Așa că am plecat pe jos până în satul alăturat, Frasinu, pe câmpuri, să evităm drumul, ca în trainingurile alea ale SEAL sau în show-urile survivor. De acolo urma să luăm trenul. Am luat până la urmă o ocazie, că în tren ar fi putut fi el. Ne-am dus și am stat o noapte la o prietenă a maică-mii, apoi la mamaie, unde eu am rămas. Ea s-a întors la Băneasa, că o trăgea ața iubirii. Țin minte că la prietena aia, cât au stat ele la taclale toată noaptea, eu am citit o carte despre Holocaust. Era o carte-documentar în care erau detaliate toate torturile fizice și psihice, experimentele, crimele de la Birkenau. Cred că până dimineața am terminat-o.
La câteva săptămâni după își povesteau ziua aia. ”Și, voi ce-ați făcut?” ”Ne-am dus până în Frasinu și de acolo am luat ocazia.” ”Haha, d-aia nu v-am găsit în tren.” ”A, deci am făcut bine, chiar erai în trenul ăla.” ”Da, hahaha, ce nebună ești!” ”Hahaha, ce nebun ești!” Și uite așa, se stricau de râs vreo două ore și o țineau trei luni cu inside jokes pe subiectul respectiv. Iar eu eram: ha, very funny, very fucking funny.
PS. ”Scrie o carte, că o cumpărăm”. Dați voi banii și ziceți c-am scris-o. Mai bine mă ocup de newsletterul ăla. Și vă strângeți 1000 și dați câte 5 euroi pe lună. Cel puțin așa mi-ar plăcea mie.
Nu fac literatură, nu e de mine. Scriu pentru ea, că tot voia să-și scrie memoriile (dar a apucat-o scrisul pe la 72-73 de ani, când era bolnavă, depresivă, uitucă și nici cu mintea cea mai limpede, în loc să se apuce pe la 50-60) și ca să nu uit. Până acum, puteam să apelez la cineva când uitam una alta, acum nu mai pot și trebuie să le scriu înainte să le uit.
Poza e din facultate, cred că chiar din curtea Institutului Grigorescu (UNARTE sau cum îi zice azi). De remarcat hipsterul din dreapta.
PS2. M-am uitat acum pe Google Maps. Sunt 3,9 km (47 min) de mers pe jos, majoritatea prin câmp.
(29 august 2022)
”Ale dracu curve, ați venit voi să tăiați rădăcina de la care-mi trăgeam seva vieții” (domnul comandant, după ce maică-mea și sora lui, venită special de la Urziceni, l-au despărțit de amantă - o funcționară de pe la Navrom)
Nu s-au luat din dragoste și nici măcar din simpatie. Veneau din medii diferite, nu aveau nimic în comun, nici preocupări, nici ce discuta, dar fiecare avea planurile sale.
El locuia pe vapor, ea într-o cămăruță cu copilul de 3 ani.
Planul lui era să se însoare, să aibă casă în oraș (nu se dădeau case la nefamiliști), să aibă o nevastă care să aibă grijă de el, să facă copil și să scape de viața marinărească de holtei pocherist (nu se vede în poză, dar avea nasul strâmb, la aproape 90 de grade - el zicea că a căzut beat pe scări - scările de metal de pe navă sunt foarte abrupte - dar circula zvonul că și-l rupsese într-o bătaie la pocher).
Planul ei era să-și ia un bărbat care s-o accepte cu copil, să intre în rândul lumii, să scape de gura neamurilor și orașului. Comandantul i s-a părut soluția convenabilă: avea statut, bani și era mai tot timpul plecat, că așa-s marinarii.
Nu i-a ieșit niciunuia planul și s-au urât cu pasiune tot restul vieții, dar mai ales cei 10 ani cât au fost căsătoriți.
Ea nu era chiar genul de nevastă spirt, care deretică, face mâncare, crește copii și, mai ales, e supusă și comodă emoțional pentru un bărbat foarte stângaci în socializare, comunicare și intimitate (strong silent type).
Era intimidantă emoțional și intelectual, voluntară, bărbățoaică la temperament, deloc ”feminină”, tăcută și supusă, cum visa el - și nici pasionată de cele gospodărești.
Și era și diferența de cultură și educație. Ea era profesoară, trăită toată adolescența și tinerețea într-un liceu și o facultate de artă. El era marinar. Bine, ofițer, dar marinar, venit din cu totul altă lume. Trebuie spus că ofițerii din marina fluvială nu făceau facultate, nu făceau Mircea cel Bătrân, făceau un fel de colegiu sau post-liceală de ofițeri, ceva de genul, pe lângă liceul de marină.
Ea a încercat toată viața să fie femeie de casă, soție și mamă, dar n-a reușit. Nu era făcută pentru asta și e păcat că s-a chinuit atâția ani. De pe la 40 încoace preocuparea ei centrală au fost vinovățiile față de copii, care s-au transformat în obsesii. Poate și pentru că era prea târziu să mai schimbe ceva.
La rândul lui, el nu era chiar genul de marinar care abia așteaptă să marinărească cu marinarii 10 luni pe an și care doar trimite acasă lunar banii, radiocasetofoanele și baxurile de marlboro și de alvorada. Nu era soțul absent, care dă bani, siguranță și statut, dar care în sine abia există ca o idee, o siluetă care iese pe ușă și apare peste 8 luni cu video Akai.
Nu-i plăcea să bea în oraș, la cârciumă, cu băieții, i se părea țărănesc (numai muncitorii beau la cârciumă / numai muncitorii beau bere). Așa că timp de 10 ani a băut acasă, cu soția și copiii, de pe la prânz până la 3-4 dimineața. În primii 8 ani e căsătorie, până în '87, mai mult a chiulit decât a marinărit. Nu știu cum făcea, dar nava pe care a comandat-o cel mai mult în anii ăștia, împingătorul Cluj, a stat aproape tot timpul în reparații. Ba n-are motorină, ba i s-a stricat nuștiuce, ba n-are comenzi. Bine, nici nu prea mergea transportul fluvial în anii 80 (nu că ar merge în general). Deși era cel mai tânăr comandant din Navrom - așa cum se lăuda el - și unul dintre cei mai buni, făcea voiaje scurte și rare, până se rupea o planetară, ceva.
Adevărul e că era recunoscut ca un bun comandant, în ciuda alcoolismului sever și problemelor grave de comunicare și raportare la alte ființe umane. Sau poate tocmai d-aia era bun comandant. Povesteau ăia în port că-l duceau beat lemn pe navă, pe scaun, ca p-ăia cu lectica, îl puneau în cabina de comandă și făcea un rondou perfect (o întoarcere a convoiului la 180 grade de-a latul Dunării - convoiul fiind format din mai multe barje și șlepuri și având câteva sute de metri lungime în fața împingătorului).
În general, era foarte meticulos și atent cu meseria. E adevărat că făcea tot posibilul să chiulească cu lunile (cât timp era nava în reparații se putea duce o dată, de două ori pe săptămână pe acolo, câteva ore), dar când naviga, știa ce face. Deși într-un hal de alcoolism a la Utrillo, era foarte organizat când era vorba de navigație, cu hărțile și teancurile de date tehnice și cărți și manuale de navigație. Avea și un scris foarte caligrafic, frumos și organizat, contrar a ce te-ai aștepta de la un alcoolic violent care bea exclusiv tării de la 13: 20 la 04: 15, day by day.
Avea acasă, la Urziceni, două corăbii, machete, făcute de el în adolescență. Una, cea mare, cred că era HMS Victoria, a doua, cea mai mică, cred că era Santa Maria (a lui Columb). Erau două bijuterii, făcute în cel mai mic detaliu, profesional, așa cum nu vezi în comerț. Și funcționale, fiindcă au plutit la inundațiile din '72 din Urziceni (când eram eu mic, încă se mai vedeau pe casă urmele inundanțiilor, cred că la peste un metru înălțime). Nu știu dacă mai există astăzi, ultima oară cred că le-am văzut la începutul anilor 2000, dar cred că una valorează peste 1000 de euro.
Până la 25 de ani fusese un tânăr liniștit și timid și nu bea deloc. După aia s-a făcut marinar și și-a găsit menirea: minim două sticle de vodcă/coniac/whisky pe zi. Timid a rămas în continuare. Și toată incapacitatea lui de a comunica și relaționa cu cei din jur s-a transformat în ură. Deep down, foarte deep down, avea o delicatețe chinuită, care licărea rar, pentru 2 fracțiuni de secundă, o dată la 2 dimineața într-o joi, în 1984, altădată la 4 dimineața, într-o sâmbătă, în 1994.
Taică-su, Necu, era tot alcoolic și violent. Făcuse Stalingradul și venise, zice-se, pe jos de la Cotul Donului. Făcuse și 8 ani de pușcărie sau spital psihiatric, nu știu exact care era povestea. Avuseseră cârciumi înainte de naționalizare. După naționalizare, mamaie de la Urziceni, Jenica, fusese cofetăreasă. Am prins-o și eu când încă lucra la cofetărie, nu ieșise la pensie. Jenica, la fel ca și mamaia de la Giurgiu, Maria, nu era o femeie foarte caldă și iubitoare și comunicativă emoțional, ba dimpotrivă. Și fii-su i-a reproșat de mai multe ori asta. Dacă stau bine să mă gândesc, sunt generații care și-au transmis traumele mai puternic chiar decât genele.
Și aici fac o paranteză. Îmi aduc aminte de un fost coleg de la primărie, Florin. Era genul latino lover de manea sau telenovelă (avea 22-23 pe vremea aia) de cartier, gen fante de Berceni care se plângea cum îl sufocă și hărțuiesc femeile, că nu putea să iasă pe stradă. Era brunet, un pic cam stocky-plinuț. Vorbea cu gagicile cu ”beib”, în șoaptă, la ureche, grav sexy. Mă înnebunise cu mirc, gagici, agațamente la internetul de cartier și alte povești. Dar avea ceva candid, într-un fel înduioșător. Țin minte că făceam amândoi anchete. Zona mea era Prelungirea Ferentari și Giurgiului, zona lui era Măgurele și Alexandria. Odată eram împreună pe teren și a trebuit să fugă acasă - stătea în Mărgeanului - să se bată cu taică-su, de care maică-sa era divorțată - și care venise să facă scandal. Cum ziceam, o generație de băieți pregătiți cu arma la picior de mici să se bată cu tații și să-și apere mamele. Taică-su venea frecvent și făcea scandal, să spargă ușa, geamurile (parcă stăteau la parter) și de fiecare dată Florin trebuia să-l calmeze, eventual să-l bată. Noroc că stătea aproape de zona în care făcea anchete. Era Florin genul de don juan de manea, dar visul lui era să aibă familie, să trăiască liniștit cu femeie și copii (spre deosebire de visul meu, care era să nu mă ridic de la terasă și poate timpul stă în loc și toată lumea e fericită cu berea în față). Nu mai știam nimic de el de ani de zile când, în 2013, căutam niște știri politice pe nuștiuce site de Constanța și am peste numele lui. Se sinucisese pe litoral, cred că la Mamaia, chiar cu zi înainte să împlinească 36 de ani. Poliția a găsit pe plajă o sticlă de whisky băută pe jumătate, actele lui, rețetele și diagnosticul de depresie.
Închid paranteza.
Cum ziceam, nu i-a ieșit niciunuia planurile și pentru asta s-au urât, dar s-a creat și o dependență reciprocă între ei. El o bătea cel puțin de câteva ori pe săptămână și nu două palme. Când era însărcinată, țin minte că o punea jos și o bătea cu picioarele. În același timp, o ținea ore și ore să-și spună poveștile lui marinărești și filozofiile incoerente de bețiv și nu voia altă femeie, că ”Liliano, femeia mai deșteaptă și mai a dracu ca tine nu există”. Asta când nu-i zicea ”ești proastă, ești urâtă, unde ieși, fă, tu, cu fața asta, boită așa la bot?” A ieșit cu ea o singură dată la un banchet la liceul textil, unde era profesoară și a sărit să-l bată pe un coleg de-al ei, că i s-a părut că ăla se uită la ea. Ura ”profesorașii” și n-a uitat niciodată că ea are facultate. ”I-auzi ce deșteaptă e ea... Auzi, Bazedof (Basedow n.m.). Ce știe ea! Ea știe de Bazedof. Bazedof. Ești deșteaptă, fă. Eu nu știam de Bazedof. Ia vino, mă! I-auzi ce știe mă-ta! E deșteaptă. Bazedof. Bazedof.” Avea obiceiul, chestie de alcoolic probabil, să i se pună pata pe câte un cuvânt și să-l repete obsesiv zile întregi.
O dată a bătut-o că l-a călcat pe picior în bucătărie. Obișnuia să stea la bucătărie după ea și să se bage culinar în seamă, cu tot felul de sfaturi și comenzi. Nu făcea practic nimic, doar se plimba prin bucătărie și o futea la cap. Altădată a făcut un întreg scandal (de obicei scandalurile însemnau bătaie și gonit de acasă) fiindcă i s-a îndoit cuiul când îl bătea cu ciocanul. Când nu bea, câteva ore pe zi, de draci făcea tâmplărie prin casă, ba chiar și fierărie. Umpluse apartamentul de lustre și rafturi și mobilă făcută de el. Dar pentru fiecare cui bătut făcea un întreg tămbălău. Parcă-l văd, urcat pe scaun pe hol (era apartament cu 3 camere, d-ăla mare, decomandat, tip vagon), meșterind cu ciocanul și niște cuie și vorbind: ”Așa e, când n-ai femeie ca lumea în casă nici cuiul nu stă drept, 'ar a dracu de curvă”
A încercat de mai multe ori să divorțeze de el. Dar statul ceaușist era mai catolic decât Papa. Deși legal, divorțul era descurajat. După ce înaintai divorțul, se dădea termen de 6 luni de împăcare, abia apoi, dacă nu se împăcau, divorțul mergea mai departe. în toată această perioadă, soția care era victima soțului violent trebuia să locuiască cu el, dacă nu găsea sprijin la rude sau prieteni. Iar maică-mea nu a găsit. Nu se punea problema să o țină vreo prietenă 1 an, cam cât dura divorțul, dar măcar rudele să o fi ajutat-o. Mai ales mamaie - mai ales că casa în care stătea era, cu tot terenul, cu vie, cu tot, a maică-mii, lăsată ei direct de o mătușă a lui ta-su (ani mai târziu, mamaie avea să falsifice semnătura lui maică-mea, cum că îi cedează ei toată casa - apoi, prinsă, avea s-o convingă pe maică-mea să-i cedeze totul, sub amenințarea ”te blestem și aprind lumânări la ușă” - țin minte că m-a enervat cumplit maică-mea atunci că a cedat, dar cu superstițioșii nu te pui: nu vreau să mă blesteme și să-mi aprindă lumănări la ușă propria mamă). Nu doar că mamaie n-a vrut să ne țină pe timpul divorțului, dar i-a și făcut scandal lui maică-mea că-l face de râs pe G., celălalt ginere al ei, care era șef de partid cu pionerii pe județ. D-aia până la urmă a reușit să scape de domnul comandant doar cu ajutorul domnului V, care era dispus să ne țină la el pe perioada divorțului.
Deși m-am înțeles bine cu el când eram mic și am fost întotdeauna pasionat de vapoare (aveam cărți, planuri, manuale, albume), nu am avut niciodată nicio conexiune cu el. Ne antipatizam reciproc din cauza scandalurilor, dar avea așa, un fel de admirație: ”Mirel e deștept” cu varianta ”moldoveanu' ăsta e deștept, seamănă cu ta-su, se vede că nu e al meu”. Când eram mic a știut să se poarte cu mine astfel încât s-o vrăjească pe maică-mea. M-a învățat să citesc și să socotesc încă de la 4 ani (când i-am scris scrisoare lui Didi), îmi aduce jucării, ba chiar odată, mi-a adus doi iepuri. La început îi ziceam ”domnul comandant”, apoi ”tăticu”, apoi nu i-am mai zis în niciun fel, am evitat orice apelativ și nici prea multe de discutam nu aveam. Deși eram pasionat de vapoare, nu s-a legat nimic, fiindcă alcoolismul lui a evoluat până acolo când nu mai avea niciun interes pentru nimic în afară de alcool și gelozia și paran@ia lui (maică-mea îi tot striga ”paran@icule” ca insultă, dar cred că mai degrabă era un diagnostic).
Deja în '88-'89 avea crize de delirium tremens. Atunci, după ce l-a operat de ulcer perforat, medicul i-a zis ”Ionescule, dacă mai bei, mori, să nu mai vii la mine”. A plecat din spital cu perfuzia după el să-și ia băutură. E adevărat că până la urmă de la băutură a murit, dar în 2007, mult mai târziu (cred că era ciroză, metastaze, cancer la plâmâni, oricum în 2007, la nici 60 împliniți mergea cu cadrul).
Chiar dacă veneau din medii diferite, el dintre marinari, ea dintre profesori și artiști, chiar dacă avea fiecare planurile și calculele lui, și nu s-au iubit, îi legau totuși traumele de familie (avea el dreptate când zicea: Liliano, cu neamurile astea de acrituri, suntem amândoi singuri) și o timiditate cruntă și o incapacitate severă de a se exprima emoțional, transformate în agresivitate, dusă nu de puține ori la paroxism.
Nici ea nu era capabilă să aibă o vorbă bună pentru el (sau pentru cineva apropiat, inclusiv copiii), vorbea exclusiv în ironii și sarcasme, ca o studentă la Arte ieșită la concert la treigaurătrei sau la băute de vodcă cu gașca, unde făceau ping pong-uri de smart talk. Poveștile ei despre tinerețea boemă și felul ei de a fi aventuros și nebuniile curente (vai, tu, să vezi ce nebună sunt) erau interesante la început, dar deveneau obositoare la un moment dat, mai ales când erau venite de la mamă și mai ales când le trăiai și tu pe viu.
Se învățaseră amândoi să trăiască cu cuțitul în dinți, exclusiv din replici acide, ură și competiție. Eu am avut totuși noroc că n-am fost obiectul competiției lor (rolul ăsta i-a fost rezervat lui frate-meu).
Îmi pare rău de ea, dar și de el îmi pare rău, chiar dacă ani de zile a fost răul absolut, dar îmi dau seama că într-o altă lumea poate ar fi fost salvat de tânăr.
Țin minte că era atât de timid încât absolut orice scotea pe gură și încerca să sune cât de cât jovial era vulgar. Era genul ăla de om care nu poate spune nici ”naiba” fără să sune vulgar, obscen. De fapt, când era treaz, nu știa cum să vorbească, cum să stea, ce postură să ia, ce să facă cu mâinile. Încerca să fie jovial și cald și îi ieșea ceva complet awkward. Nu doar că cei din jur nu știau ce să facă, cum să reacționeze în fața unuia care usually e un bully sinistru și violent, dar el în sine nu știa ce să facă cu el însuși, cu corpul lui, cu propria prezență și expresie. Ăsta e sinele meu? Oh. Back to drinking! Așa că, după momentele alea dureros de stânjenitoare, revenea rapid în starea lui naturală, în formol cu vodcă și coniac.
Cum spunea el: ”Nu e nimic mai vulgar decât temperamentul” (prin temperament înțelegea orice formă de jovialitate socială).
Îmi amintesc o filmare (nu cred că mai există) de pe navă din port de la Budapesta. Aduseseră mai multe prostituate și au făcut un party. Era cel mai stiff și awkward de acolo. Ziceai că marinarii au prins un programator Java și au adus prostituate, muzică și băutură să facă mișto de el. Se vedea că singurul moment în care se simte sigur și familiar e când bea cu maică-mea în bucătărie până la 3 dimineața. În rest, ziceai că e un bebeluș de 40 de ani scăpat în lume. Când s-a urcat o prostituată de-aia la el în brațe practic era paralizat, avea naturalețea unui manechin d-ăla de plastic, de magazin, stătea cu mâinile depărtate de corp și de prostituată, în față, rămase fixate în aer. Bine, asta nu l-a oprit să cheltuie 2000 de dolari într-o noapte la Moulin Rouge în Budapesta (Liliano, comandam sticla de whisky, beam un pahar și o lăsam pe masă). Maică-mea a fost foarte fericită când i-a povestit, mai ales că, cu puțin timp înainte, își luase și o haină de piele d-aia de securist, de 7 000 lei (era cam 2-2500 un salariu pe atunci - el avea în jur de 4-5000). Oricum, afacerile erau numai pentru inf€riori. El era un domn și nu se cobora. Câștiga bine din voiaje, mai ales în perioada embargoului din Iugoslavia (o navă are nevoie de tone de combustibil - perfect pentru sârbi), dar el își lua partea ca comandant, ceilalți (mecanicul șef, mostly) făceau propriu-zis afacerile.
PS. Am fost o dată cu el cu nava în voiaj, când comanda împingătorul Cluj, de la Giurgiu la Sulina și înapoi. Țin minte că la Giurgiu ne-a prins o furtună pe Dunăre (în vara lui '83 a fost o furtună d-aia de roalert), că la Oltenița în șantierul naval, unde oprisem pentru reparații, mă uitam pe fereastra cabinei (pe împingătoare sunt cabine doar pe suprastructură, în coca navei e doar cala și sala mașinilor), desenam vapoare și ascultam La Bionda - Sandstorm. Și mai țin minte că era plin de carcalaci pe navă, că scările de metal erau extrem de abrupte, că peștii erau vii pe plită și săreau în sus, că marinarii erau îngroziți de el, deși erau numai d-ăia tatuații (pe atunci doar marinarii și pușcăriașii se tautau) și cu tot felul de cicatrici de cuțite pe față, că ne jucam pe cele două bărci de salvare de pe puntea principală, că am stat la comandă și am ținut și eu cârma (de fapt, o manetă), ca fiul ăla de pilot rus de avion (google). Și țin minte că am trecut și prin ecluze, dar nu cred că atunci, că nu sunt ecluze între Giurgiu și Sulina, iar Canalul Dunăre-Marea Neagră nu exista. Posibil să fi fost totuși până la Porțile de Fier când eram mai mic, dar nu sunt sigur. Sunt amintiri de care sunt sigur, pe care le țin minte cum le-am trăit, sunt amintiri care e posibil doar să-mi fost povestite și eu să le fi internalizat ca și cum mi le-aș fi amintit eu și sunt frânturi vagi care nu știu dacă le-am trăit sau auzit despre alții. Alea de la 3-10 ani sunt destul de amestecate, mai ales că am avut și o copilărie destul de tumultuoasă emoțional, ca să folosesc un eufemism.
(6 septembrie 2022)
În prima poză era însărcinată cu mine, în a doua poză cred că aveam 2-3 luni (și semănam cu Marin Moraru).
M-am născut pe la 22:30, într-o marți, la 6 luni jumate și 1,800kg. În mod normal ar fi trebuit să mă nasc pe la finalul lui noiembrie.
Am stat câteva luni în spital, în incubator. La început mă hrăneau cu seringa, ca pe pisoi. Ei îi era frică să pună mâna pe mine, dar avea o prietenă, asistentă, la care a și locuit cu mine câteva luni, care mă ungea cu chestii și trăgea de mine ca de plastilină. Îmi povestea că închidea ochii, îi era frică când o vedea pe aia cum trage de mine.
Cea mai mare grijă a ei? Nu-mi coborâse decât un coi când m-am născut și era foarte îngrijorată că nu coboară și al doilea. Doctorul i-a zis că nu-i problenă, dar se pare că n-a fost foarte convingător. Așa că ea i-a ascuns pantofii și nu i-a dat înapoi până n-a jurat omul că o să coboare și al doilea.
M-a botezat imediat - ca să nu mor nebotezat - dar nu la biserică, oficial, cum ar veni. M-a botezat părintele Hogea, tatăl unei prietene de-a ei, profesoară de franceză parcă, Păpușa (cred că asta era porecla). Părintele Hogea era părinte vechi, d-ăla care vorbea franceza, greaca veche, latina și era dus pe la Paris. După venirea comuniștilor căzuse în dizgrație și comuniștii îi arseseră toate cărțile. Păpușa avea un copil din flori, făcut cu un student străin, la Iași. Părintele nu i-a reproșat nimic și a apărat-o de comunitate, ca să zic așa. Nu e chiar ușor să vii studentă de la Iași cu un copil din flori. Păpușa avea un iubit, Valentin, și de aici Valentin din MVA (Mirel știți de la ce vine dintr-un capitol anterior - iar dacă nu știți, repetați, că vă ascult). La Giurgiu am mai fost botezat o dată, proper de data asta, în biserică, cu preot în funcție, ca să zic așa.
Și încă ceva. Când a născut propriu-zis, cică doctorul și asistenta ieșiseră din salon și eu începeam să scot capul și nu știa ce să facă și îi venea să mă împingă la loc până vin ăia. De unde și expresia binecunoscută. Acum nu știu dacă chiar așa a fost sau a înflorit-o ea, că îi plăcea să mai adauge o poantă, ceva, în povești. Sau poate chiar s-o fi gândit în momentul ăla, la mișto, ”cum ar fi să-l împing p-ăsta la loc până vine doctorul?” sau ”oh, shit, uite capul, acum l-a apucat p-ăsta să iasă? să-l împing înapoi? o fi vreo problemă?”
PS. Plot twist: a coborât și al doilea.
(10 septembrie 2022)
În stânga e mamaie, Maria, cu cele două fiice, Doina (o chema Victoria, dar i se zicea Doina, n-am nici cea mai vagă idee de ce) și Iulia, în ‘61-’63, când ea avea 30-32, iar fetele 12-14, Iulia, și 4-6, Doina. Nu mai trăiește niciuna. Doina s-a sinucis în 2006, la 51 de ani, Maria a murit în 2020, la 89 de ani, Iulia a murit acum o lună și ceva, la 73 de ani.
În dreapta e mamaie cu mine, în 1977, când ea avea 46 și eu aproape doi ani. Cel mai probabil, ambele poze sunt făcute în aceeași curte, la 15 ani distanță. Între ele Iulia a plecat la București, la Liceul Tonitza, apoi la facultate, la Institutul Grigorescu, apoi profesoară în județul Neamț, de unde s-a întors cu copil de profesor moldovean.
Unul dintre regretele Mariei, care a urmărit-o până la bătrânețe - mi-a povestit când era in her sixties: că n-a văzut avionul german doborât lângă sat.
În timpul războiului, în 1944, dacă nu chiar mai devreme, s-au mutat temporar la țară, la Băneasa de Giurgiu (remember domnul profesor V.?) de teama bombardamentelor. La un moment dat, un avion german a fost doborât undeva lângă sat și toți copiii locului au fugit să-l vadă. Ca în Stand by me, dar cu germani în județul Vlașca. Maria însă, fiind cea mai mare dintre cele cinci surori, a trebuit să rămână să aibă grijă de mezină, Sila, care abia se născuse, orăcăia și avea nevoie se supraveghere.
Cum am zis, erau cinci surori. Părinți erau croitorul Liculescu (se pare că era rom) și croitoreasa Anicuța - nu știu prenumele lui, că așa se vorbea pe vremea aia la Giurgiu și probabil așa vorbesc și azi femeile despre bărbații lor. Maria îi zicea pe numele mic, Nelu, doar primului bărbat, cel care a lăsat-o văduvă la 20 de ani. Cel de-al doilea, cel cu care a fost căsătorită peste 30 de ani, era Purice (îl chema Gheorghe Purice). Domnul Comandant era pentru maică-mea Ionescu și, țin minte de când eram mic, când vorbeau femeile între ele, soții erau Ionescu, Popescu, Cutărescu (așa face și Berbec, își aruncă șosetele pe unde apucă, zise doamna Berbec).
Primul copil al soților Liculescu fusese băiat, dar murise de mic, poate la naștere, poate la câteva luni. Sau se prăpădise, că așa se zice despre copiii mici când mor. Liculescu și Anicuța au tot încercat să mai facă alt băiat și așa au ajuns să aibă cinci fete, din aproape în aproape, din una-n alta. Hai că următorul e băiat, ba nu, următorul, hai, că de data asta sigur e băiat…
Trei fete, Maria, Nuța și Sila, semănau cu tatăl, domnul croitor rom Liculescu, adică aveau părul și ochii negri și erau mai închise la ten - se vede în poze că mamaie era mai darkish - în realitate era și mai darkish - iar celelalte două fete, Geta și Nina, erau mai albe și, se pare, cu ceva mai mult succes la băieți în tinerețe, din motive rasiste, presupun.
Paranteză, ca să vedeți cum se stinge neamul românesc:
Cele 5 fete au făcut 4 copii, tot fete: Iulia, Doina, Antoaneta (maior de miliție în București, a murit în 2012) și Mioara (singura care mai trăiește). La rândul lor, au făcut 3 băieți, pe mine, frate-meu, un văr primar pe la Giurgiu și un alt văr, mai secundar, așa (nu mă pricep la grade de rudenie), L. (a lucrat la un moment dat sau poate chiar mai lucrează la CNSAS). Eu, frate-meu și ăla de la Giurgiu știu cât se poate de sigur că n-avem copii și se pare că nici al patrulea văr nu are, din câte știu (nu m-am mai văzut cu verii de prin ‘88 sau ‘89), ceea ce înseamnă că, cel puțin în acest moment, neamul e stins. Bine, în ce mă privește, Pascu îmi duce renumele mai departe:
Închid paranteza (în fapt, un paragraf-pretext să pun poza asta cu Pascu).
La 17 ani jumate Maria deja avea copil, iar la 21 era văduvă. Cândva, în toamna lui ‘48, tataie, Ion Pelu (sau Nelu), care avea pe vremea aia 17-18 ani, a sărit pe geam la croitorul Liculescu, în căutarea Getei, una dintre cele cinci fiice, cea mai frumoasă dintre ele, se zice (după criterii cu iz rasist). Dar Geta nu era acasă. Era însă, singură, Maria, care împlinea 17 ani chiar în toamna aia. Dacă Geta era albă și fâșneață, Maria era brunetă, cu pielea închisă la culoare și cea mai nesociabilă și taciturnă dintre surori.
Dar a contat prea puțin pentru hormonii lui Nelu (hm, Hormonii lui Nelu e bun de titlu de ceva, poate chiar o carte de educație sexuală pentru clasele primare, dacă o astfel de carte ar fi existat în anii ‘50 - ar fi fost o carte educativă, cu învățăminte, poate chiar ar fi fost subiect în Reconstituirea lui Pintilie - finalul ar fi fost ceva: George Mihăiță, cu hormonii împrăștiați în jurul său, înghițiți încet încet de pământul reavăn, cum zic scriitorii, cu ultima suflare: Mă doare, mă… Mă doare în pluă. - fiind cu hormoni, se schimbă un pic replica de final)
Și uite așa, Maria, deși cea mai cuminte și taciturnă dintre surori, care stătea acasă și nu umbla creanga pe la baluri, ca Geta, s-a văzut măritată și cu copil la nici 18 ani. A fost destul de traumatizant pentru ea, presupun. Poate și pentru el, dar mai puțin, că nu a născut și nici cine știe ce obligații în creșterea copilului nu avea - că așa erau vremurile și locurile. Adevărul e că nu părea prea pasionat de noua soție - dealtfel, totul se întâmplase din greșeală, când el umbla după altă soră - și mai era și foarte tânăr, la 18 ani, deci cu o capacitate de concentrare extrem de scăzută. Dar era înnebunit după fiică, care semăna perfect cu el, blondă și cu ochii verzi. Avea și o glumă preferată, care pe maică-mea o distra foarte mult când mi-o povestea, destul de sau de-a dreptul rasistă: mergea cu aia mică în brațe și îi zicea nevesti-sii ”tu, negricioaso, mergi mai încolo, nu ești cu noi, nu te cunoaștem”. Nu că neamul lui n-ar fi fost tot de negricioși - el era singura excepție.
Venea dintr-un neam destul de înstărit de vlahi sau bulgari bivolari de la sud de Dunăre. Maică-sa, Dida Pelu, fugise la finalul anilor ‘20 cu unul, Popovici, din Constanța, care ar fi fost evreu. Acolo l-a născut pe el. Dida, la fel ca și ceilalți din neam, era brunetă brunetă (giurgiuvenii se împart în bruneți, bruneți bruneți și bruneți bruneeeți). Popovici era șaten cu ochii verzi și băiatul avea să-i semene perfect, iar gena asta evreiască (ashkenadă?) s-a dovedit puternică. A ajuns, prin maică-mea, la mine și probabil s-ar fi transmis și mai departe, dacă n-aș fi înlocuit copiii cu pisicile.
Neamurile Didei n-ar fi fost foarte încântate că a fugit cu un necreștin, așa că s-au dus cu furci, puști și topoare, cum era pe vremea aia, cu convoiul de care trase de bivoli, s-o aducă înapoi, cu tot cu băiat. Bivolarii erau un fel de transportatori, practic închiriau bivoli-putere.
După ce s-a întors, vrând nevrând, acasă, în Giurgiu, Dida l-a cunoscut pe Mitică Căpitanu’, un marinar care avea să se dovedească bețiv și extrem de violent - se zice îi bătea pe amândoi, și pe ea și pe băiat, iar pe ăla mic de 2 ani, cu un cablu sau o sârmă, cum pare să fi fost obiceiul locului și timpului. La un moment dat, prin ‘33-’34, când băiatul avea 2-3 ani, Mitică Căpitanu’ a fost acuzat că ar fi ascuns niște materiale furate din port de o bandă de hoți - niște cabluri, role de sârmă, chestii de genul. Ca să scape, a dat vina pe fratele ei, iar pe ea a amenințat-o că o împușcă dacă nu-i susține versiunea la proces. Ea însă a spus adevărul, iar la ieșirea din sala de judecată, pe scările tribunalului, i-a împușcat pe amândoi. Pe fratele ei, în picior, pe ea, în burtă. Ea a murit pe loc, fratele ei a rămas cu dizabilitate. Dida avea 21 de ani când a murit, deci se născuse prin 1911-1912. Pe cel mic, Nelu, l-au crescut rudele, în special o mătușă, Peloaica, în a cărei casă aveau să și trăiască cei doi însurăței, Nelu și Maria, cu fiica - și în care am copilărit și eu când mă duceam ”la mamaie”. Ziarul cu știrea crimei l-am văzut și eu - îl păstrase mamaie - nu știu dacă mai există astăzi, cel mai probabil rudele care i-au luat casa au aruncat nimicurile trecutului.
În ‘51-’52, tataie (sună ciudat Nelu Pelu, a poreclă pe care ți-o strigă copiii pe stradă și fug când te faci înspre ei - gen grasu contrabasu mătură cu nasu, mătură-n vagoane, pupă-un cur cucoane - mi-am luat un șut în cur de la un vecin când eram mic pentru poezeaua asta insultătoare - pe vremea aia eating ass era ceva rău, de rușine, nu ca acum, de când cu sexomarxismul), așa deci, că a fost cam lungă paranteza, reiau: tataie, care lucra ca fochist/mașinist pe Aurora), a fost chemat la armată. Scurt, că nu suntem Solenoid aicea.
Aurora, care a purtat și numele Trotuș și Tallinn (când a fost confiscată, temporar, de sovietici), a fost construită în 1909, în celebrul șantier naval din Taranto, și a fost, pe rând, remorcher, dragor în timpul războaielor mondiale, navă de pasageri, apoi, începând cu anii ‘70 și până la finalul anilor 80, navă-școală, pe care făceau practică elevii Liceului de Marină din Giurgiu. În anii 50, când tataie era mașinist (sau fochist, nu știu ce propulsie avea pe vremea aia) era navă de pasageri. La începutul anilor 90 a fost dezafectată și tăiată cândva în 1999-2000, după 90 de ani de viață.
Fac altă paranteză: când am căutat nava Aurora pe net, am dat pe Facebook, pe grupul Marinarii, peste următorul comentariu al unui fost elev pe Aurora: ”comandantul ne-a bătut cu salamastra fiindcă jucam poker și barbut” and I think that’s beautiful. (salamastră: împletitură de parâme care se pune ornamental la bordul unei nave - parâmele sunt cablurile alea din oțel împletit)
Închei paranteza.
După ce Nelu a fost chemat în armată, a fost atunci o discuție în neam, dacă să intervină pentru el nu știu ce rudă cu relații și să facă armata mai ușor și mai aproape. S-a stabilit până la urmă că trebuie să facă armata ca un bărbat adevărat, acolo unde e trimis, fără intervenții. Așa a ajuns să facă armata unde a fost repartizat inițial, la Alba Iulia, unde a și murit împușcat, la 21 de ani, la fel ca maică-sa. Știu doar că a fost împușcat în cap când păzea un depozit de muniție, dar nimic mai mult. Cert e că n-a fost sinucidere. Dar armata n-a vrut să zică dacă a fost un accident, un conflict între soldați, un atac din afară. L-au înmormântat cu toate onorurile militare, pe afet de tun. Ani mai târziu, Maria, ex-comunistă și fesenistă convinsă, turbată pe maică-mea că a intrat în PNL încă din februarie 1990, îmi spunea mie nervoasă că știe ea sigur că liberalii l-au împușcat pe tataie, că i-a scris ei în scrisori că erau acolo niște liberali care îi puseseră gând rău, și ”maică-ta umblă acum cu criminalii lui Nelu”. Bine, în anii 90 mamaie era în stare să zică că liberalii l-au împușcat și pe Iisus. Mă rog, era cam atee, nu prea-L avea la și în suflet. Mai degrabă ar fi fost în stare să zică că Iisus era liberal.
Pe maică-mea a urmărit-o similitudinea dintre povestea ei și a bunică-sii, Dida Pelu: ambele plecate la mama dracu (no offence, Constanța & Târgu Neamț), unde au făcut copil din flori, apoi s-au întors acasă și s-au luat cu un căpitan de marină violent și bețiv. Așa că ea a refuzat să facă instrucție cu arma - pe vremea aia, în anii 60-70, făceau și fetele -, ca să nu moară ca Dida, împușcată la 21 de ani, și a insistat să nu fac nici eu armata, să nu mor, ca tataie, împușcat la 21 de ani (mai ales că semănam perfect cu el - de câte ori mă vedeau rudele lui izbucneau în plâns - poza lui de pe cruce sunt practic eu cu părul dat pe spate și lins cu briantină). Am scăpat de armată între liceu și facultate, iar când mi-a venit rândul la TR, trebuia să dai șpagă ca să te ia în armată. Cum am două mâini stângi, sunt aproape convins că muream împușcat la 21 de ani, dacă nu împușcam vreun coleg, a la Norman Winston sau Pierre Richard.
Și uite așa, Maria s-a văzut văduvă, singură cu copil, la 20 de ani, în casa neamurilor soțului. Și aici închei Solenoidul de azi, că îmi zice Substack ”near email length limit”.
(26 septembrie 2022)