”Ale dracu curve, ați venit voi să tăiați rădăcina de la care-mi trăgeam seva vieții” (domnul comandant, după ce maică-mea și sora lui, venită special de la Urziceni, l-au despărțit de amantă - o funcționară de pe la Navrom)
Nu s-au luat din dragoste și nici măcar din simpatie. Veneau din medii diferite, nu aveau nimic în comun, nici preocupări, nici ce discuta, dar fiecare avea planurile sale.
El locuia pe vapor, ea într-o cămăruță cu copilul de 3 ani.
Planul lui era să se însoare, să aibă casă în oraș (nu se dădeau case la nefamiliști), să aibă o nevastă care să aibă grijă de el, să facă copil și să scape de viața marinărească de holtei pocherist (nu se vede în poză, dar avea nasul strâmb, la aproape 90 de grade - el zicea că a căzut beat pe scări - scările de metal de pe navă sunt foarte abrupte - dar circula zvonul că și-l rupsese într-o bătaie la pocher).
Planul ei era să-și ia un bărbat care s-o accepte cu copil, să intre în rândul lumii, să scape de gura neamurilor și orașului. Comandantul i s-a părut soluția convenabilă: avea statut, bani și era mai tot timpul plecat, că așa-s marinarii.
Nu i-a ieșit niciunuia planul și s-au urât cu pasiune tot restul vieții, dar mai ales cei 10 ani cât au fost căsătoriți.
Ea nu era chiar genul de nevastă spirt, care deretică, face mâncare, crește copii și, mai ales, e supusă și comodă emoțional pentru un bărbat foarte stângaci în socializare, comunicare și intimitate (strong silent type).
Era intimidantă emoțional și intelectual, voluntară, bărbățoaică la temperament, deloc ”feminină”, tăcută și supusă, cum visa el - și nici pasionată de cele gospodărești.
Și era și diferența de cultură și educație. Ea era profesoară, trăită toată adolescența și tinerețea într-un liceu și o facultate de artă. El era marinar. Bine, ofițer, dar marinar, venit din cu totul altă lume. Trebuie spus că ofițerii din marina fluvială nu făceau facultate, nu făceau Mircea cel Bătrân, făceau un fel de colegiu sau post-liceală de ofițeri, ceva de genul, pe lângă liceul de marină.
Ea a încercat toată viața să fie femeie de casă, soție și mamă, dar n-a reușit. Nu era făcută pentru asta și e păcat că s-a chinuit atâția ani. De pe la 40 încoace preocuparea ei centrală au fost vinovățiile față de copii, care s-au transformat în obsesii. Poate și pentru că era prea târziu să mai schimbe ceva.
La rândul lui, el nu era chiar genul de marinar care abia așteaptă să marinărească cu marinarii 10 luni pe an și care doar trimite acasă lunar banii, radiocasetofoanele și baxurile de marlboro și de alvorada. Nu era soțul absent, care dă bani, siguranță și statut, dar care în sine abia există ca o idee, o siluetă care iese pe ușă și apare peste 8 luni cu video Akai.
Nu-i plăcea să bea în oraș, la cârciumă, cu băieții, i se părea țărănesc (numai muncitorii beau la cârciumă / numai muncitorii beau bere). Așa că timp de 10 ani a băut acasă, cu soția și copiii, de pe la prânz până la 3-4 dimineața. În primii 8 ani e căsătorie, până în '87, mai mult a chiulit decât a marinărit. Nu știu cum făcea, dar nava pe care a comandat-o cel mai mult în anii ăștia, împingătorul Cluj, a stat aproape tot timpul în reparații. Ba n-are motorină, ba i s-a stricat nuștiuce, ba n-are comenzi. Bine, nici nu prea mergea transportul fluvial în anii 80 (nu că ar merge în general). Deși era cel mai tânăr comandant din Navrom - așa cum se lăuda el - și unul dintre cei mai buni, făcea voiaje scurte și rare, până se rupea o planetară, ceva.
Adevărul e că era recunoscut ca un bun comandant, în ciuda alcoolismului sever și problemelor grave de comunicare și raportare la alte ființe umane. Sau poate tocmai d-aia era bun comandant. Povesteau ăia în port că-l duceau beat lemn pe navă, pe scaun, ca p-ăia cu lectica, îl puneau în cabina de comandă și făcea un rondou perfect (o întoarcere a convoiului la 180 grade de-a latul Dunării - convoiul fiind format din mai multe barje și șlepuri și având câteva sute de metri lungime în fața împingătorului).
În general, era foarte meticulos și atent cu meseria. E adevărat că făcea tot posibilul să chiulească cu lunile (cât timp era nava în reparații se putea duce o dată, de două ori pe săptămână pe acolo, câteva ore), dar când naviga, știa ce face. Deși într-un hal de alcoolism a la Utrillo, era foarte organizat când era vorba de navigație, cu hărțile și teancurile de date tehnice și cărți și manuale de navigație. Avea și un scris foarte caligrafic, frumos și organizat, contrar a ce te-ai aștepta de la un alcoolic violent care bea exclusiv tării de la 13: 20 la 04: 15, day by day.
Avea acasă, la Urziceni, două corăbii, machete, făcute de el în adolescență. Una, cea mare, cred că era HMS Victoria, a doua, cea mai mică, cred că era Santa Maria (a lui Columb). Erau două bijuterii, făcute în cel mai mic detaliu, profesional, așa cum nu vezi în comerț. Și funcționale, fiindcă au plutit la inundațiile din '72 din Urziceni (când eram eu mic, încă se mai vedeau pe casă urmele inundanțiilor, cred că la peste un metru înălțime). Nu știu dacă mai există astăzi, ultima oară cred că le-am văzut la începutul anilor 2000, dar cred că una valorează peste 1000 de euro.
Până la 25 de ani fusese un tânăr liniștit și timid și nu bea deloc. După aia s-a făcut marinar și și-a găsit menirea: minim două sticle de vodcă/coniac/whisky pe zi. Timid a rămas în continuare. Și toată incapacitatea lui de a comunica și relaționa cu cei din jur s-a transformat în ură. Deep down, foarte deep down, avea o delicatețe chinuită, care licărea rar, pentru 2 fracțiuni de secundă, o dată la 2 dimineața într-o joi, în 1984, altădată la 4 dimineața, într-o sâmbătă, în 1994.
Taică-su, Necu, era tot alcoolic și violent. Făcuse Stalingradul și venise, zice-se, pe jos de la Cotul Donului. Făcuse și 8 ani de pușcărie sau spital psihiatric, nu știu exact care era povestea. Avuseseră cârciumi înainte de naționalizare. După naționalizare, mamaie de la Urziceni, Jenica, fusese cofetăreasă. Am prins-o și eu când încă lucra la cofetărie, nu ieșise la pensie. Jenica, la fel ca și mamaia de la Giurgiu, Maria, nu era o femeie foarte caldă și iubitoare și comunicativă emoțional, ba dimpotrivă. Și fii-su i-a reproșat de mai multe ori asta. Dacă stau bine să mă gândesc, sunt generații care și-au transmis traumele mai puternic chiar decât genele.
Și aici fac o paranteză. Îmi aduc aminte de un fost coleg de la primărie, Florin. Era genul latino lover de manea sau telenovelă (avea 22-23 pe vremea aia) de cartier, gen fante de Berceni care se plângea cum îl sufocă și hărțuiesc femeile, că nu putea să iasă pe stradă. Era brunet, un pic cam stocky-plinuț. Vorbea cu gagicile cu ”beib”, în șoaptă, la ureche, grav sexy. Mă înnebunise cu mirc, gagici, agațamente la internetul de cartier și alte povești. Dar avea ceva candid, într-un fel înduioșător. Țin minte că făceam amândoi anchete. Zona mea era Prelungirea Ferentari și Giurgiului, zona lui era Măgurele și Alexandria. Odată eram împreună pe teren și a trebuit să fugă acasă - stătea în Mărgeanului - să se bată cu taică-su, de care maică-sa era divorțată - și care venise să facă scandal. Cum ziceam, o generație de băieți pregătiți cu arma la picior de mici să se bată cu tații și să-și apere mamele. Taică-su venea frecvent și făcea scandal, să spargă ușa, geamurile (parcă stăteau la parter) și de fiecare dată Florin trebuia să-l calmeze, eventual să-l bată. Noroc că stătea aproape de zona în care făcea anchete. Era Florin genul de don juan de manea, dar visul lui era să aibă familie, să trăiască liniștit cu femeie și copii (spre deosebire de visul meu, care era să nu mă ridic de la terasă și poate timpul stă în loc și toată lumea e fericită cu berea în față). Nu mai știam nimic de el de ani de zile când, în 2013, căutam niște știri politice pe nuștiuce site de Constanța și am peste numele lui. Se sinucisese pe litoral, cred că la Mamaia, chiar cu zi înainte să împlinească 36 de ani. Poliția a găsit pe plajă o sticlă de whisky băută pe jumătate, actele lui, rețetele și diagnosticul de depresie.
Închid paranteza.
Cum ziceam, nu i-a ieșit niciunuia planurile și pentru asta s-au urât, dar s-a creat și o dependență reciprocă între ei. El o bătea cel puțin de câteva ori pe săptămână și nu două palme. Când era însărcinată, țin minte că o punea jos și o bătea cu picioarele. În același timp, o ținea ore și ore să-și spună poveștile lui marinărești și filozofiile incoerente de bețiv și nu voia altă femeie, că ”Liliano, femeia mai deșteaptă și mai a dracu ca tine nu există”. Asta când nu-i zicea ”ești proastă, ești urâtă, unde ieși, fă, tu, cu fața asta, boită așa la bot?” A ieșit cu ea o singură dată la un banchet la liceul textil, unde era profesoară și a sărit să-l bată pe un coleg de-al ei, că i s-a părut că ăla se uită la ea. Ura ”profesorașii” și n-a uitat niciodată că ea are facultate. ”I-auzi ce deșteaptă e ea... Auzi, Bazedof (Basedow n.m.). Ce știe ea! Ea știe de Bazedof. Bazedof. Ești deșteaptă, fă. Eu nu știam de Bazedof. Ia vino, mă! I-auzi ce știe mă-ta! E deșteaptă. Bazedof. Bazedof.” Avea obiceiul, chestie de alcoolic probabil, să i se pună pata pe câte un cuvânt și să-l repete obsesiv zile întregi.
O dată a bătut-o că l-a călcat pe picior în bucătărie. Obișnuia să stea la bucătărie după ea și să se bage culinar în seamă, cu tot felul de sfaturi și comenzi. Nu făcea practic nimic, doar se plimba prin bucătărie și o futea la cap. Altădată a făcut un întreg scandal (de obicei scandalurile însemnau bătaie și gonit de acasă) fiindcă i s-a îndoit cuiul când îl bătea cu ciocanul. Când nu bea, câteva ore pe zi, de draci făcea tâmplărie prin casă, ba chiar și fierărie. Umpluse apartamentul de lustre și rafturi și mobilă făcută de el. Dar pentru fiecare cui bătut făcea un întreg tămbălău. Parcă-l văd, urcat pe scaun pe hol (era apartament cu 3 camere, d-ăla mare, decomandat, tip vagon), meșterind cu ciocanul și niște cuie și vorbind: ”Așa e, când n-ai femeie ca lumea în casă nici cuiul nu stă drept, 'ar a dracu de curvă”
A încercat de mai multe ori să divorțeze de el. Dar statul ceaușist era mai catolic decât Papa. Deși legal, divorțul era descurajat. După ce înaintai divorțul, se dădea termen de 6 luni de împăcare, abia apoi, dacă nu se împăcau, divorțul mergea mai departe. în toată această perioadă, soția care era victima soțului violent trebuia să locuiască cu el, dacă nu găsea sprijin la rude sau prieteni. Iar maică-mea nu a găsit. Nu se punea problema să o țină vreo prietenă 1 an, cam cât dura divorțul, dar măcar rudele să o fi ajutat-o. Mai ales mamaie - mai ales că casa în care stătea era, cu tot terenul, cu vie, cu tot, a maică-mii, lăsată ei direct de o mătușă a lui ta-su (ani mai târziu, mamaie avea să falsifice semnătura lui maică-mea, cum că îi cedează ei toată casa - apoi, prinsă, avea s-o convingă pe maică-mea să-i cedeze totul, sub amenințarea ”te blestem și aprind lumânări la ușă” - țin minte că m-a enervat cumplit maică-mea atunci că a cedat, dar cu superstițioșii nu te pui: nu vreau să mă blesteme și să-mi aprindă lumănări la ușă propria mamă). Nu doar că mamaie n-a vrut să ne țină pe timpul divorțului, dar i-a și făcut scandal lui maică-mea că-l face de râs pe G., celălalt ginere al ei, care era șef de partid cu pionerii pe județ. D-aia până la urmă a reușit să scape de domnul comandant doar cu ajutorul domnului V, care era dispus să ne țină la el pe perioada divorțului.
Deși m-am înțeles bine cu el când eram mic și am fost întotdeauna pasionat de vapoare (aveam cărți, planuri, manuale, albume), nu am avut niciodată nicio conexiune cu el. Ne antipatizam reciproc din cauza scandalurilor, dar avea așa, un fel de admirație: ”Mirel e deștept” cu varianta ”moldoveanu' ăsta e deștept, seamănă cu ta-su, se vede că nu e al meu”. Când eram mic a știut să se poarte cu mine astfel încât s-o vrăjească pe maică-mea. M-a învățat să citesc și să socotesc încă de la 4 ani (când i-am scris scrisoare lui Didi), îmi aduce jucării, ba chiar odată, mi-a adus doi iepuri. La început îi ziceam ”domnul comandant”, apoi ”tăticu”, apoi nu i-am mai zis în niciun fel, am evitat orice apelativ și nici prea multe de discutam nu aveam. Deși eram pasionat de vapoare, nu s-a legat nimic, fiindcă alcoolismul lui a evoluat până acolo când nu mai avea niciun interes pentru nimic în afară de alcool și gelozia și paran@ia lui (maică-mea îi tot striga ”paran@icule” ca insultă, dar cred că mai degrabă era un diagnostic).
Deja în '88-'89 avea crize de delirium tremens. Atunci, după ce l-a operat de ulcer perforat, medicul i-a zis ”Ionescule, dacă mai bei, mori, să nu mai vii la mine”. A plecat din spital cu perfuzia după el să-și ia băutură. E adevărat că până la urmă de la băutură a murit, dar în 2007, mult mai târziu (cred că era ciroză, metastaze, cancer la plâmâni, oricum în 2007, la nici 60 împliniți mergea cu cadrul).
Chiar dacă veneau din medii diferite, el dintre marinari, ea dintre profesori și artiști, chiar dacă avea fiecare planurile și calculele lui, și nu s-au iubit, îi legau totuși traumele de familie (avea el dreptate când zicea: Liliano, cu neamurile astea de acrituri, suntem amândoi singuri) și o timiditate cruntă și o incapacitate severă de a se exprima emoțional, transformate în agresivitate, dusă nu de puține ori la paroxism.
Nici ea nu era capabilă să aibă o vorbă bună pentru el (sau pentru cineva apropiat, inclusiv copiii), vorbea exclusiv în ironii și sarcasme, ca o studentă la Arte ieșită la concert la treigaurătrei sau la băute de vodcă cu gașca, unde făceau ping pong-uri de smart talk. Poveștile ei despre tinerețea boemă și felul ei de a fi aventuros și nebuniile curente (vai, tu, să vezi ce nebună sunt) erau interesante la început, dar deveneau obositoare la un moment dat, mai ales când erau venite de la mamă și mai ales când le trăiai și tu pe viu.
Se învățaseră amândoi să trăiască cu cuțitul în dinți, exclusiv din replici acide, ură și competiție. Eu am avut totuși noroc că n-am fost obiectul competiției lor (rolul ăsta i-a fost rezervat lui frate-meu).
Îmi pare rău de ea, dar și de el îmi pare rău, chiar dacă ani de zile a fost răul absolut, dar îmi dau seama că într-o altă lumea poate ar fi fost salvat de tânăr.
Țin minte că era atât de timid încât absolut orice scotea pe gură și încerca să sune cât de cât jovial era vulgar. Era genul ăla de om care nu poate spune nici ”naiba” fără să sune vulgar, obscen. De fapt, când era treaz, nu știa cum să vorbească, cum să stea, ce postură să ia, ce să facă cu mâinile. Încerca să fie jovial și cald și îi ieșea ceva complet awkward. Nu doar că cei din jur nu știau ce să facă, cum să reacționeze în fața unuia care usually e un bully sinistru și violent, dar el în sine nu știa ce să facă cu el însuși, cu corpul lui, cu propria prezență și expresie. Ăsta e sinele meu? Oh. Back to drinking! Așa că, după momentele alea dureros de stânjenitoare, revenea rapid în starea lui naturală, în formol cu vodcă și coniac.
Cum spunea el: ”Nu e nimic mai vulgar decât temperamentul” (prin temperament înțelegea orice formă de jovialitate socială).
Îmi amintesc o filmare (nu cred că mai există) de pe navă din port de la Budapesta. Aduseseră mai multe prostituate și au făcut un party. Era cel mai stiff și awkward de acolo. Ziceai că marinarii au prins un programator Java și au adus prostituate, muzică și băutură să facă mișto de el. Se vedea că singurul moment în care se simte sigur și familiar e când bea cu maică-mea în bucătărie până la 3 dimineața. În rest, ziceai că e un bebeluș de 40 de ani scăpat în lume. Când s-a urcat o prostituată de-aia la el în brațe practic era paralizat, avea naturalețea unui manechin d-ăla de plastic, de magazin, stătea cu mâinile depărtate de corp și de prostituată, în față, rămase fixate în aer. Bine, asta nu l-a oprit să cheltuie 2000 de dolari într-o noapte la Moulin Rouge în Budapesta (Liliano, comandam sticla de whisky, beam un pahar și o lăsam pe masă). Maică-mea a fost foarte fericită când i-a povestit, mai ales că, cu puțin timp înainte, își luase și o haină de piele d-aia de securist, de 7 000 lei (era cam 2-2500 un salariu pe atunci - el avea în jur de 4-5000). Oricum, afacerile erau numai pentru inf€riori. El era un domn și nu se cobora. Câștiga bine din voiaje, mai ales în perioada embargoului din Iugoslavia (o navă are nevoie de tone de combustibil - perfect pentru sârbi), dar el își lua partea ca comandant, ceilalți (mecanicul șef, mostly) făceau propriu-zis afacerile.
PS. Am fost o dată cu el cu nava în voiaj, când comanda împingătorul Cluj, de la Giurgiu la Sulina și înapoi. Țin minte că la Giurgiu ne-a prins o furtună pe Dunăre (în vara lui '83 a fost o furtună d-aia de roalert), că la Oltenița în șantierul naval, unde oprisem pentru reparații, mă uitam pe fereastra cabinei (pe împingătoare sunt cabine doar pe suprastructură, în coca navei e doar cala și sala mașinilor), desenam vapoare și ascultam La Bionda - Sandstorm. Și mai țin minte că era plin de carcalaci pe navă, că scările de metal erau extrem de abrupte, că peștii erau vii pe plită și săreau în sus, că marinarii erau îngroziți de el, deși erau numai d-ăia tatuații (pe atunci doar marinarii și pușcăriașii se tautau) și cu tot felul de cicatrici de cuțite pe față, că ne jucam pe cele două bărci de salvare de pe puntea principală, că am stat la comandă și am ținut și eu cârma (de fapt, o manetă), ca fiul ăla de pilot rus de avion (google). Și țin minte că am trecut și prin ecluze, dar nu cred că atunci, că nu sunt ecluze între Giurgiu și Sulina, iar Canalul Dunăre-Marea Neagră nu exista. Posibil să fi fost totuși până la Porțile de Fier când eram mai mic, dar nu sunt sigur. Sunt amintiri de care sunt sigur, pe care le țin minte cum le-am trăit, sunt amintiri care e posibil doar să-mi fost povestite și eu să le fi internalizat ca și cum mi le-aș fi amintit eu și sunt frânturi vagi care nu știu dacă le-am trăit sau auzit despre alții. Alea de la 3-10 ani sunt destul de amestecate, mai ales că am avut și o copilărie destul de tumultuoasă emoțional, ca să folosesc un eufemism.