Politicienii de partid sunt de 30 de ani într-o asemenea criză de popularitate și legitimitate - în fapt, partidele sunt într-o criză de legitimitate și popularitate - încât cei mai mulți șefi de partid, de guvern și președinți ai României vin din afara politicii de partid sau cel puțin așa erau percepuți în momentul în care au fost promovați pentru astfel de poziții.
Iliescu și Băsescu au fost politicieni clasici, de partid, dar care au îmbrăcat un mit public (Tătuca Voievodul cu Cușmă și Bardă de deasupra politicii și partidelor) fără de care nu ar fi avut șansa de a ajunge președinți. Constantinescu și Iohannis chiar veneau din afara partidelor (Iohannis a intrat în PNL cu câteva luni înainte să candideze la prezidențiale).
Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Isărescu, MRU, Cioloș, Cîțu și Ciucă sunt premieri veniți din afara politicii de partid, tehnocrați (inclusiv Văcăroiu - lumea a uitat) sau eroi ai societății civile (cazul Ciorbea).
În general, au existat două motive pentru alegerea lor:
1) imaginea publică - poporul gustă premieri veniți din afara partidelor, tehnocrați, meseriași
2) jocurile și compromisurile de putere dintre diverse tabere - outsiderii nu au bază de putere în partid, pot fi controlați mai ușor sau pot fi soluții de compromis și armistițiu între tabere
Stolojan, Geoană, Iohannis, Cioloș, Cîțu și Ciucă chiar au ajuns președinți de partid, fără să aibă vechime, o bază de putere și experiență în partid. Nu-l pun la socoteală pe MRU, fiindcă FC era mai degrabă o camarilă personală decât un partid - e valabil și pentru PLUS (totuși, Cioloș a ajuns, pentru scurt timp, la fel ca Cîțu, președintele unui partid ”proper”). Și Iohannis a avut o experiență scurtă la președinția unui partid ”proper”, curmată abrupt de victoria la prezidențiale.
Nici Ponta nu era chiar un om clasic de partid, era mai degrabă un ”executiv”, adus din procuratură de Adrian Năstase, cel care a continuat în PSD tradiția lui Petre Roman: yupișii executivi versus activiștii de partid.
Dintre președinții PSD, probabil cel mai clasic activist de partid e Dragnea, ceilalți de dinainte de el, Ponta, Geoană și Năstase, fiind mai degrabă executivi/tehnocrați veniți din afară să ”reformeze” partidul și să-i repare imaginea (Năstase era pro-europeanul modernizator care avea să reformeze organizația anchilozată de Iliescu în activism pecerist; Geoană era diplomatul fost ambasador la Washington și ministru de externe, adus ca variantă de imagine în 2004; Ponta era tânărul procuror anticorupție - lumea râde acum, dar Ponta chiar venea din mediile CDR)
La alegerile prezidențiale din 2019, dintre cei trei candidați cu șanse, Barna era singurul om clasic de partid.
Dintre premieri, oameni clasici de partid, veniți din poporul activist, Orban, Boc, Tăriceanu și Radu Vasile sunt cele mai notorii exemple, deși sunt niște nuanțe și aici.
În momentul ăsta, PNL continuă tradiția Stolojan/Iohannis, a președinților salvatori veniți din afara politicii de partid, în timp ce USR și PSD joacă un clasic 4-4-2, cu președinți din pepiniera activismului de partid. E adevărat că Drulă e relativ nou în politică și, în general, useriștii încă mai sunt considerați outsideri (deși USR e un partid clasic, în toate procedurile și mecanismele interne), dar în USR e un activist tipic de partid, cu tot ce înseamnă asta.
Problema românilor e că nu s-au obișnuit cu partidele și politica de partid și încă visează voievozi și haiduci, sfaturi ale bătrânilor, bunilor (meritocratice) numite prin ucaz, în care cei mai de soi dintre noi sunt încoțopeniți fără dizgrațioase și vulgare concursuri de popularitate, fără ca marile mase neștiutoare să strice ordinea naturală a societății albinelor.
Notă: Eu nu folosesc activist de partid și nici partid în sens peiorativ, dar sunt convins că cea mai mare parte a publicului citește, de multe ori nici conștient, prin filtrul: politica bad bad, partide bad bad, politicieni bad bad, parlament bad bad, VOIEVOD CU TENIȘI GOOD KOVESI ȚEPEȘA GOOD GOOD..