Prima mea poză, în spitalul din Tg. Neamț, unde am stat câteva luni (m-am născut la 6 luni jumate). La 1,800 eram cel mai mic din spital. Cel mai mare era Ionică, la 5 kile. Pe Ionică îl foloseau mamele la desfundat sânii, că era moldovean puternic. Zicea maică-mea că a tras ăla o dată din sfârc, de a crezut că i-a tras și creierul și i-a spart timpanele.
Proful de filozofie m-a văzut o singură dată, la spital, la analizele pentru procesul de paternitate (pe vremea aia nu era cu test ADN), probabil câteva luni mai târziu (a murit în 2008, n-am avut niciodată curiozitatea să-l văd - chemarea sângelui e un mit).
Au fost amândoi victimele literaturii, ca să zic așa. Poate că în alt context, poate dacă erau mai maturi cu capul, s-ar fi înțeles. De fapt, s-au înțeles foarte bine, dar nu asta voiau. Nu erau foarte tineri, ea avea 24, el avea 30 când s-au cunoscut (26 și 32 când m-am născut eu), dar citiseră prea multe cărți. ”Avem același umor, râdem la același glume, ne simțim bine în același mediu, ne place aceeași muzică, suntem pe aceeași lungime de undă, ne completăm frazele, are you thinking what i am thinking... oh God, we're g@y. We're bros.”
Lui îi plăceau păpușelele rurale, bombonicile agricole, a la Florica din Ion, a la autorii ruși, simple, după vorbă, după port, roșii în obrăjori, ionatane, preferabil mult mai tinere, și, extrem de important, obiecte pasive ale iubirii filozofului, intimidate, copleșite, paralizate de emoție și admirație. Cum deschideau gura: shut up, bitch, stai să-ți cânt un cântec de dragoste la chitară... am zis shut up, bitch, get out da way! Presupun că orice formă de conexiune intelectuală sau de viață cerebrală din partea ei era un complete turn off pentru el.
Or, ea era foarte voluntară, vorbăreață, tomboy cu inițiative și energie. Nu tu ochi mari, privire timid încurcată în jos, obraji blushing și gesturi în slow motion, nu tu ”do you like your polenta, master?”
În schimb, pentru ea orice bărbat decent era unlovable. Ori era un pămpălău boooring, un contabil, ori era un bro luceafăr nemuritor și rece (ca el). Toate mătușile ei care au trăit până la moarte cu soții lor au trăit fiindcă erau ăia niște pămpălăi care nu le ziceau nici du-te mai încolo și din care făceau ce voiau. Un bărbat adevărat trebuie să fie hard to get, să te alerge cu cuțitul pe străzi, să creeze intrigi violente, să te chinuie, să-ți dea foc la haine și să spargă ușa, adică să te iubească, să-ți trăiești viața la maximum (pe vremea aia nu se făcea skydiving sau bunjee-jumping). Trebuie să fie latino lover, focos, mi amor, jap jap, dar care își cere iertare în lacrimi și iese teatral din scenă, dându-și pleata brunetă peste umăr, ca Zorro.
A părăsit-o pentru o elevă de-a lui, păpușă rurală, full Grigorescu. Sau fostă elevă, nu știu exact. Apoi, la puțin timp, s-a căsătorit cu alta, dar tot păpușă rurală, cu vreo 14 ani mai tânără, cu care a rămas până la moarte și care i-a făcut o fată (nu voia băieți, voia fete). Or fi trăit fericiți, nu putem ști. Ea cu copilul și casa, el în turneu zeci de ani prin cârciumile orașului. Am fost prima oară în Târgu Neamț în 1995, să-mi iau duplicat după certificatul de naștere. Nu m-am văzut cu el sau familia lui, dar m-a recunoscut un chelner la Casa Arcașului (la poalele Cetății Neamțului): ”Îmi păreți cunoscut.” I-am zis cine sunt. ”A, da, vai, dar ce semănați, domnul profesor vine des pe aici.” Am aflat că domnul profesor obișnuia să facă zilnic turul barurilor. A murit la 65 de ani de cancer la plămâni, după ce se lăsase de fumat la 34. I-am moștenit problemele cu coloana, rămâne de văzut dacă și cancerul la plămâni (eu m-am lăsat de fumat la 35).
Pentru ea relația asta a fost și o oportunitate genetică. Era înalt, brunet, ochi albaștri, deștept, cu umor, mă rog, moldovean, dar asta e, nimeni nu e perfect.
Îl admira și voia un Axinte în miniatură, așa cum un copil vrea o păpușă ca aia din vitrină. ”Dar avem Axinte și acasă, la Giurgiu”. Nu a putut rămâne cu el, dar și-a făcut un copil care să-l înlocuiască, să fie deștept, cerebral, cu umor, un adevărat prieten și confident, să înțeleagă chestii complexe de viață încă de la 4 ani.
A fost obsedată de imaginea asta. M-a crescut în primii ani așa, ca la carte, cum își cresc azi middleclașii copiii, atent, calm, tacticos, pro. Avea dreptate cu ereditatea, materialul genetic era acolo, nici nu era greu.
Apoi, după ce m-a adus la maturitate, la 4 ani, a trebuit să livrez susținere intelectuală, servicii de gardă de corp, prietenie și suport psihologic. Și uite așa, la 4 ani mi-am încheiat, în același timp, și copilăria și adolescența. Puteam deja să mă apuc de fumat și să-mi deschid un cabinet de psihoterapie și gărzi de corp. De pe la 5 ani toate discuțiile noastre începeau așa: ”Tu înțelegi, că ești băiat deștept...” Și mie mi se părea că înțeleg. Adică, chiar înțelegeam, mai mult decât your average kid, dar nu ăsta era rolul meu. Rolul copilului e să creeze probleme, nu să ofere soluții.
Tot deceniul 80 am jucat fotbal. Cum era pe vremea aia, că alte distracții pentru copii nu existau. Nu filme, nu seriale, nu desene. Sau foarte puține. În rest, în vacanțe stăteam de la 8 dimineața la 11-12 noaptea și jucam fotbal. În timpul școlii chiuleam și jucam fotbal. Am fost și Dunărea Giurgiu, la juniori, și trebuia să mă duc și la Rapid cu un prieten, la nu știu ce trial, dar s-a nimerit când eram plecați la mare. De prin 82 până în 89 am jucat fotbal ziua, chiar și noaptea, pe întuneric, vara la 40 de grade, iarna, pe ploaie, pe zăpadă șamd.
Ei bine, era atât de pătrunsă de imaginea proful-de-filozofie-în-miniatură încât, atunci când a venit vorba de fotbal, în nuștiuce context, și a întrebat-o cineva, a zis: ”Mirel nu joacă fotbal. Nu e el cu d-astea. El citește.” Am rămas interzis. Femeie, asta fac de dimineața până seara în cartier, mă și vezi când vii să mă iei sus la masă, what the actual fuck? Și i-am zis. Mă rog, fără femeie și the actual fuck, dar i-am zis. Am văzut atunci cea mai sincer șocată și încurcată privire. Pur și simplu i s-au oprit toate rotițele minții, „cum bă, puță, nu ești un creier genial într-un borcan?”. Dacă-i ziceam că sunt un șarpe cu clopoței care face trafic de droguri și cântă într-un band de mariachi în Tijuana ar fi fost mai puțin șocată. Dacă ar fi avut o baghetă, un blaster pozitronic, un laser, un phaser, un ceva, m-ar fi pulverizat într-o secundă: marș d-aici, bă Torje!
Odată stabilite rolurile, ea, artista aiurită, iresponsabilă, veșnic troublemakeriță, eu, micul intelectual cerebral, empatic, care înțelege totul, psihologic o stâncă, nu am mai avut liber la avut sau creat probleme, fiindcă cerebralii, inteligenții, flegmaticii (mai bine să vă creadă părinții Berbeci sau Capricorni, decât să vă bage în categorii pseudo-psihologice) au o înțelegere atât de profundă asupra vieții și a ceea ce se întâmplă în jur, o empatie atât de puternică, încât e imposibil să facă mofturi, să creeze probleme și să nu accepte ce li se bagă pe gât. Ca și acum, aici, pe Facebook, practic eram naratorul, iar naratorul e above and beyond. Nu e ca și cum în mijlocul intrigii naratorul poate să se oprească să se scarpine la coaie sau să-și sufle mucii sau ce probleme personale mai apar de-a lungul existenței.
D-aia zic: adopt, don't shop.