O să folosesc Substack și ca arhivă pentru textele de pe Facebook
Acum pot să scriu, că nu mai stă pe Facebook să judece.
A fost profesoară de desen 43 de ani, plus încă un an sau doi după pensie.
A început în 1973, la Pipirig, în jud. Neamț, unde a fost repartizată. Stătea cu chirie sau la gazdă în Târgu Neamț, unde și-a făcut un cerc de prieteni, profesori tineri, mostly evrei (pe vremea aia încă mai erau evrei, chiar tineri, în Moldova).
În grupul ăla de tineri profesori, ingineri, ce mai erau, l-a cunoscut pe proful de filozofie de la liceul din Tg. Neamț, tovarășul Petru Axinte (sau Acsinte, cum îl înregistrase greșit funcționara la primărie).
Ultima oară a predat în 2007-2008, ca pensionară, la Școala 64 din Baicului, de lângă Gara de Est.
A fost concepută mai mult din greșeală, dar probabil așa erau concepuți majoritatea copiilor pe vremea aia. Tataie, un tânăr marinar, poate fochist și comunist din convingere, era îndrăgostit de una dintre cele 5 surori ale croitorului Liculescu, un rom de treabă din Giurgiu.
Într-o frumoasă sau nu seară de noiembrie a sărit pe geam să-și caute crush-ul, pe Geta, dar a dat peste Maria și, știți cum e, dacă tot a făcut efortul să sară horny pe geam, a zis să nu se întoarcă acasă cu anxietate și dureri de cap și coaie. La 17 ani jumate Maria a născut-o pe maică-mea.
Pe el l-au luat apoi în armată, la Alba Iulia. A fost o dispută în neamuri să intervină și să-l încorporeze undeva mai aproape de Giurgiu sau să facă armata ca un bărbat adevărat, unde a fost repartizat.
A murit în Alba Iulia, împușcat în cap, la 21 de ani, la fel cum murise și mama lui (într-un paragraf viitor) și a lăsat-o orfană la 2 ani și ceva. Nu se știe în ce circumstanțe, dacă a fost un conflict sau un accident sau altceva. Era '51-'52, lucrurile erau destul de fuzzy,
El însuși se născuse în condiții speciale, după ce Dida Pelu, maică-sa (erau bivolari, cel mai probabil vlahi, sau poate greci sau bulgari, din Macedonia/Bulgaria, ceva de genul) fugise cu un evreu din Constanța, Popovici. Neamurile ei s-au dus după ea și au luat-o, cu puști, topoare, cum era pe atunci, de la respectivul necr*știn.
În Giurgiu, Dida Pelu, singură cu un copil de crescut, l-a cunoscut pe Mitică Căpitanu - marinar, evident - un tip extrem de violent, care îi bătea pe amândoi, și pe Dida și pe cel mic. La un moment dat Mitică Căpitanu a furat ceva, nu știu ce materiale din port și a dat vina pe fratele ei. La proces ea a fost martoră, a spus adevărul și și-a salvat fratele. La ieșire, pe scările tribunalului, Mitică Căpitanu i-a împușcat pe amândoi, pe ea în burtă, pe fratele în picior. Fratele ei a rămas cu dizabilitate, ea a murit. Avea 21 de ani, aceeași vârstă la care avea să moară și fii-su, tot împușcat. Mamaie avea și ziarul cu știrea (de prin 1933, cel mai probabil).
Deci, dintr-un foc i-am făcut Lilianei aproape tot ancestry-ul și i-au picat la geneză romi, evrei, vlahi/bulgari/greci și români.
Bunică-sa din partea mamei nu doar era căsătorită cu un rom, croitorul Liculescu, cum ziceam, dar era ea însăși jumate româ. Ta-su, al cărui nume nu-l mai țin minte, și acum chiar nu mai am pe cine să întreb, era marinar de cursă lungă. El adusese o maimuțică de pe unde fusese, care l-a văzut bărbierindu-se cu briciul, a încercat să-l imite și și-a tăiat gâtul. A fost una dintre poveștile traumatizante pe care le-am auzit în copilărie. Tot bunica asta se uita la emisiuni gen Reflector, despre pierzania tineretului și era speriată că ”fă, Mario, să fii atentă cu fii-ta Liliana la București acolo, că îi mănâncă n*grii gamelele”
A trăit apoi cu tată vitreg, tovarășul electrician Purice din Vâlcea (casa părinților lui, unde mă alerga pe mine curcanul de-al latul curții, și unde își făcea ea vacanțele în copilărie, era chiar pe malul Oltului). Purice venise în Giurgiu să lucreze la Podul Prieteniei și mai departe vă puteți imagina o poveste de iubire între un brigadier și o băștinașă.
Când l-am cunoscut eu mirosea a cremă de ras, after shave Tar sau nu știu dacă apăruse deja Tar, dar mirosul era ăla, tutun, mostly Mărășești, asculta etapa la un radio mic îmbrăcat în piele maro, aspră, nu știu dacă ținea cu Chimia sau Știința, și avea pantaloni verzi cu vipușcă roșie.
Mamaie nu-i dădea voie să fumeze și când maică-mea venea de la liceu sau facultate acasă fumau amândoi pe furiș în fundul viei.
În adolescență a avut un iubit pe care l-a părăsit după ce ăsta i-a mărturisit că are doar un coi. I know, coi-shaming is the worst.
A copilărit pe lângă Canalul Plantelor, în cartierul Verde (sau din Verde, nu țin minte exact cum se numea), chiar vizavi de cimitir, unde se juca (și unde se juca și generația mea). Își testa iubiții din alte cartiere și îi punea să traverseze cimitirul noaptea cu ea. Sau seara, mă rog, nu cred că fetele aveau voie noaptea afară.
La un moment dat a pus ochii pe ea doamna Jelescu, o pictoriță destul de cunoscută, care conducea școala de muzică și arte plastice sau ceva (dacă nu chiar o fi fondat-o) și care a venit la mamaie s-o convingă că Liliana e talentată și merită dată la Tonitza. Nu știu dacă a venit în poartă și a bătut din picior în timp ce trăgea din port-țigaret, dar nu e exclus. Cert e că a fost suficient de intimidantă încât să o convingă pe Maria s-o trimită la Tonitza.
La admiterea la liceu, în curte, unde era plin de părinți care-și așteptau copiii, miniștri, primari, șefi de pe la miliție sau partid, erau și Maria și o soră de a ei, stăteau pe trepte și curățau mazăre. A fost cel mai embarassing moment din viața ei. ”Ce să facem, fă Liliano, dacă tot așteptăm să nu stăm degeaba.”
La liceu a fost colegă cu Ștefan Pelmuș, probabil cel mai celebru din generația lor, și cu Gia Lavric (cred că la un moment dat era cunoscută).
După facultate n-a avut curaj să rămână în București, cum au făcut alți colegi, și s-a dus unde au repartizat-o, în Neamț.
Cum spuneam, acolo l-a cunoscut pe proful de filozofie, Petru Axinte, care de loc era din Nemțișor și al cărui tată, dacă am înțeles eu bine, era căruțașul Mănăstirii Neamț. I know, aristocrats and shit.
La un moment dat s-au mutat împreună și chiar au conceput un prim decrețel, not me, pe care l-a avortat, probabil în 73 sau 74. El era ăla, crema, care avea să fie frumos, deștept și de succes, dacă s-ar fi născut.
Între timp, ea a rămas iar gravidă, el i-a cerut să avorteze, dar ea a aflat că-și găsise pe alta, drept pentru care, probabil să-l forțeze sau, cum zicea ea, să-i facă în ciudă sau să aibă o amintire de la el, a decis să păstreze copilul. I-a promis că o să crească singură copilul și o să-i arate ea lui și o să i-l aducă la 18 ani, să vadă ce copil mare și frumos e. Bine, mai rămânea să vrea și copilul la 18 ani, că te înțelegi mai greu cu ăștia de 18, dar ea nu știa pe vremea aia.
Când era în 6 luni jumate era undeva la o terasă și l-a văzut pe el ținându-se de mâna cu noua iubită, o elevă, nu știu dacă majoră sau nu, și i s-a rupt apa.
Deci primul copil l-a făcut ca să-i dovedească ceva tatălui și i-a dat numele, Mirel, după primul ei iubit, cu care și-a pierdut virginitatea înainte de bac, într-o mănăstire. I shouldnt know that, its not healthy, but I do.
Al doilea copil l-a făcut cu noul soț (mă rog, primul soț cu acte), comandantul de navă (the New Mitică Căpitanu) alcoolic și violent. E emasculat că trebuie să crească copilul altuia, fă-i un copil al lui și, ai să vezi, se va schimba, va renunța la băutură și la bătăi, e doar jicnit în amorul lui propriu de mascul. Evident că nu s-a întâmplat așa.
Cert e că nu trebuie să faci copii la nervi, să dovedești ceva sau să schimbi un bărbat. Adică, mai bine nu-i faci deloc. Că dacă-i faci, după aia, peste 40+ de ani o să se apuce să scrie despre tine cearceafuri pe Facebook.
Anyway, după ce a câștigat procesul de paternitate s-a dus la Suzana Gâdea, dacă țin minte bine, sau cine era la Educație atunci, și i-a cerut post la Giurgiu. Aia ar fi rămas impresionat-amuzată de tupeul ei și i-a aprobat.
Din 1976 până în 1987, 11 ani, a predat la Liceul Textil din Giurgiu, mostly desen tehnic - în 1987 s-a decis ca desenul tehnic să-l predea doar inginerii. Cineva din neam a văzut-o cu doi colegi pe stradă, proful de desen Cireap și proful de filozofie Stavarache, care purtau blugi, și s-a făcut o întreagă discuție că ”fă, Liliana umblă cu străini”.
Apropo de străini, o verișoară de a ei, Stela, a cunoscut un italian, Andrea Ivan (din familie de comuniști) și atunci a fost chemată și ea la Securitate să facă un fel de caracterizare a relației dintre Stela și Andrea, ca să se poată căsători și pleca în Italia. Au întrebat-o ăia ce face italianul, le-a zis că cântă la chitară și se iubește cu aia și a fost ok, au lăsat-o pe Stela să plece la Ravenna și să se mărite cu italianul.
Pentru o scurtă perioadă a fost profesoară la Școala de Muzică și Arte Plastice, apoi ani de zile, la Școala 5, până în 2001, când s-a mutat în București, unde a predat la Școala 10 (aia din Floreasca, de lume bună, cu directoarea aia care lua aur șpagă sau ceva de genul), la 143 și, în ultimii ani, la 64, în Baicului.
Toată viața a trăit în categorii romantice de secol XVII-XIX, dar, n-a avut curaj să-și trăiască viața așa până la capăt. A făcut ce nu trebuia, copii, și din cauza asta a cedat și a făcut și niște compromisuri, s-a căsătorit mai mult din interes, să fie femeie serioasă, că nu se cade să fie singură cu copil și s-o râdă orașul. A ieșit o viață în care nici n-a trăit liber cum o trăgea ața, dar nici suficient de responsabil cum ar fi meritat copiii. A ieșit un amestec de lungi perioade cenușii întrerupte de tot felul de aventuri kinda mindblowing, cu lungi perioade de conformism din încercarea de a fi acceptată de neamuri și de lume în general, întrerupte de o întreagă serie de aventuri sociale, imobiliare și, mai ales, financiare, în care atrăgea tot felul de escroci (adevărul e că lumea artiștilor e plină de d-ăștia).
Iubirea vieții ei cred că a fost domnul profesor V. din Giurgiu. Era un fel de Don Juan, tăuraș comunal al sistemului educațional din oraș și județ, un tip deștept și cu umor, mare fan George Best și Adrian Păunescu (căruia îi imita gestica). Au fost împreună doar vreo 3 ani, cu pauze, dar au fost 3 ani ca-n filme de dragoste cu karate, gelozii, răzbunări, cuțite, triunghiuri amoroase, incendieri și alte detalii în care nu intrăm. Nu-i dau numele domnului V, fiindcă decenii mai târziu avea să intre în niște aventuri etice și penale extrem de urâte.
Ca mamă, s-o judece psihoterapeuții, destul de sever, am, așa, o intuiție. Era o bună povestitoare și măcar intelectual încerca să-și crească copiii bine, citiți și informați, și tot ce trebuie, cu bibliotecă și mult umor și referințe culturale, dar fără pretențiozități intelectuale, după principiul ”sunt o doamnă, ce pula mea”.
Îi plăcea să se creadă o mamă de gașcă, se și lăuda că nu e mamă, că e cea mai bună prietenă, și prietenii ne invidiau, cred, pentru asta, dar nu e neapărat bine. Cel puțin nu când ne folosea pe post de jurnal sau casetofon de înregistrat toate confidențele ei. Mă rog, e destul de răspândită chestia asta, în care părinții, ei înșiși trecuți prin tot felul de traume, își exhibă viața emoțională copleșitor, ca un black hole care acoperă și aspiră orice formă de viață interioară a copiilor. Care la un moment dat obosesc. Iar părinții, drept reacție, în bună tradiție, își folosesc cea mai importantă armă, șantajul emoțional. Dar să lăsăm asta pentru Sopranos.
La școală era foarte iubită de copii. Era super de gașcă, cea mai cerută profesoară la tabere și excursii și practică agricolă. Te super-distrai în tabere, beai, fumai, îți dădea chiar profa țigări. Și era sigur, copiii sau liceenii se distrau, dar nu ieșeau din vorba ei și n-a avut niciodată probleme cu vreunul din ei în vreo tabără sau excursie. De fapt, nici nu trebuia să fugă sau să se ascundă, că oricum profa era centrul distracției și îi lăsa să facă ce vor.
Ar fi avut o viață mult mai bună, pe care o merita, dacă nu ar fi făcut copii și ar fi fost mai curajoasă și mai puțin copleșită de disperarea de a fi acceptată și iubită de maică-sa, Maria, o lamă rece și tăioasă, de neamuri și de lume în general. Nu suporta tăcerile și nici distanța și era foarte expansivă, ca să acopere o cruntă timiditate.
A pictat mult la viața ei, de cele mai multe ori pentru bani, reproduceri și prostii. Mi-a rămas impregnată o memorie o reprioducere după Corot, în cuțit de paletă, pe care o ținea în sufragerie.
Era talentată, din câte am înțeles, când picta de-adevăratelea, extrem de rar, picta foarte nefeminin, zicea lumea care se pricepe, whatever that means. Cred că participat la niște expoziții comune prin anii 80, poate 90, în Giurgiu. N-a avut însă curajul să se îndrepte spre artă și a rămas doar o profesoară care picta pentru bani.
Adevărul e că arta însemna să refuze repartiția de profesoară în Neamț și să rămână în București, eventual să cunoască vreun bărbat influent, cum a făcut fosta ei colegă de liceu și prietenă, Gia, cu tov. Lavric (era ceva influent în administrație, nu mai țin minte dacă Secu).
După ce a ieșit la pensie și nu a mai predat nici ca pensionară, prin 2007, a îmbătrânit brusc și s-a degradat. În 2007 a murit și dușmanul ei etern, fostul soț, comandantul și parcă și-a pierdut și rostul.
Practic s-a văzut cu ochiul liber cum a îmbătrânit. Iar în ultimii ani, în care ne-am văzut rar (cred că de 3 ori în 2 ani - bine, și din cauza Covidului) se degradase foarte rău. Avea mintea limpede, dar o ajunseseră din urmă cei aproape 60 de ani de fumat și mâncat ultra-nesănătos și o depresie foarte severă.
Ne reproșa că avem altă viață și alte preocupări decât ea și stările ei emoționale, ca în vremurile bune. Și asta nu i-am iertat-o niciodată, deși nu i-am spus-o. Sau i-oi fi spus-o, că ne certam, când ne certam, destul de vocal și colorat, exact ca la Giurgiu.
De vreo 10 ani se certa cu toți doctorii că nu vor s-o facă bine, nu-i dau un medicament (ea ne-a umflat de antibiotice pe noi în copilărie) care s-o facă bine miraculos fără să renunțe la fumat și la mâncatul nesănătos. Toți doctorii îi scriau cu majuscule pe scrisorile medicale să renunțe la fumat și să treacă la dietă. Se enerva și nu se mai ducea la ei. Ajunsese să simuleze boli ca să fie internată și să o facă bine cu un medicament miraculos. Au și prins-o de câteva ori cu minciuna. Era mitomană, mințea inutil și din plăcere, dar nu ținea niciodată minte și nu-și organiza în cap minciunile și o prindeai repede.
De ani de zile mă tot suna că e pe moarte și să mă duc acum acum. La început am mușcat-o, dar de câțiva ani am obosit de atâta ”gata, mor, vino acum” ca s-o găsesc fumând liniștită ”mi-a trecut”. Ultima oară s-a întâmplat ca aia cu Petrică și lupul. ”Da, da, am înțeles, oook, oook, vin mâine dimineață, e probabil o indigestie, dăăă”. A doua zi de dimineață era prea târziu, dar măcar am fost amândoi acolo, și eu și frate-meu, cu ea, în ultimele minute, cum voia, chiar dacă n-a fost seren ca-n filme.
A murit vomând și înecându-se cu cafea - era ultimul lucru pe care trebuia să-l bea - în timp ce eu o țineam de cap și frate-meu de umăr. Nu știu cât de conștientă era, dacă peste noapte avusese un AVC sau ceva de genul (era cardiacă și hipertensivă). SMURD au încercat resuscitarea vreo 40 de minute, dar fără succes.
În ultimii ani voia să-și scrie memoriile, un fel de terapie pentru depresie, dar nu știa de unde s-o apuce. O să caut prin hârtii și telefonul ei ce a scris sau ce a început să scrie. Sau măcar să scriu eu, chit că nu ar fi foarte încântată (nu cred în viața de apoi - de fapt, sunt convins că nu există viață de apoi, deci sigur nu vede ce prostii scriu eu aici).
Pare ciudat, dar în primul rând o să-mi lipsească cele 37 de like-uri pe care mi le dădea la foc automat din când în când la postările cu pisici de pe Instagram.
Iuliana Pelu 19 iulie 1949 - 17 august 2022
PS. Trebuie să recunosc că mi se par fake toate poveștile alea cu mame blânde, bune, timide, calde, cu vorbă catifelată și ochi mari și blânzi. Poate nu sunt fake, poate toată chestia asta e in the eye of the beholder, nu știu. Sau poate toată lumea e născută la țară, din aceeași mamă scrisă de Vlahuță