La un moment dat, prin vara lui '89, după un scandal mare, a decis să-l părăsească pe domnul profesor V. Și am plecat amândoi. Ea n-a apucat să-și ia nimic. El i-a strâns toate hainele în mijlocul curții și le-a dat foc. Apoi a plecat în căutarea noastră. Nu mai țin minte dacă avea arme albe la el, dacă așa se zvonea sau dacă așa se lăuda el mai târziu. Nu ne-am dus la gară, că acolo ne-ar fi căutat prima oară. Nu mai țin minte la ce interval venea trenul de București-Giurgiu, dar cred că erau zeci de minute, poate peste o oră. Nu avea rost să ne alergăm cu el prin gară. Mai ales că era satul lui, știa pe toată lumea. Ne-am dus inițial la niște rude de-ale lui, să stăm până a doua zis, dar ălora le-a fost frică și ne-au zis că nu ne pot ține. Între timp el ne-a căutat la o cumnată, a spart uși, ferestre, parcă a vrut să-i dea și foc casei (ani mai târziu, chiar o va face). Așa că am plecat pe jos până în satul alăturat, Frasinu, pe câmpuri, să evităm drumul, ca în trainingurile alea ale SEAL sau în show-urile survivor. De acolo urma să luăm trenul. Am luat până la urmă o ocazie, că în tren ar fi putut fi el. Ne-am dus și am stat o noapte la o prietenă a maică-mii, apoi la mamaie, unde eu am rămas. Ea s-a întors la Băneasa, că o trăgea ața iubirii. Țin minte că la prietena aia, cât au stat ele la taclale toată noaptea, eu am citit o carte despre Holocaust. Era o carte-documentar în care erau detaliate toate torturile fizice și psihice, experimentele, crimele de la Birkenau. Cred că până dimineața am terminat-o.
La câteva săptămâni după își povesteau ziua aia. ”Și, voi ce-ați făcut?” ”Ne-am dus până în Frasinu și de acolo am luat ocazia.” ”Haha, d-aia nu v-am găsit în tren.” ”A, deci am făcut bine, chiar erai în trenul ăla.” ”Da, hahaha, ce nebună ești!” ”Hahaha, ce nebun ești!” Și uite așa, se stricau de râs vreo două ore și o țineau trei luni cu inside jokes pe subiectul respectiv. Iar eu eram: ha, very funny, very fucking funny.
PS. ”Scrie o carte, că o cumpărăm”. Dați voi banii și ziceți c-am scris-o. Mai bine mă ocup de newsletterul ăla. Și vă strângeți 1000 și dați câte 5 euroi pe lună. Cel puțin așa mi-ar plăcea mie.
Nu fac literatură, nu e de mine. Scriu pentru ea, că tot voia să-și scrie memoriile (dar a apucat-o scrisul pe la 72-73 de ani, când era bolnavă, depresivă, uitucă și nici cu mintea cea mai limpede, în loc să se apuce pe la 50-60) și ca să nu uit. Până acum, puteam să apelez la cineva când uitam una alta, acum nu mai pot și trebuie să le scriu înainte să le uit.
Poza e din facultate, cred că chiar din curtea Institutului Grigorescu (UNARTE sau cum îi zice azi). De remarcat hipsterul din dreapta.
PS2. M-am uitat acum pe Google Maps. Sunt 3,9 km (47 min) de mers pe jos, majoritatea prin câmp.