Olimpicii, supradotații, meritocrații și plagiatul
Șora, interbelicul care validează și obsesia pentru segregare și ierarhii
Obsesia dreptei post-decembriste pentru interbelic
De unde această obsesie a dreptei post-decembriste pentru interbelic? De unde această dorință fierbinte pe care toate mișcările politice ale tinerilor din 1990, 1996, 2007 sau 2017 o au pentru validare din partea unei lumi apuse de acum 80 de ani?
De ce visează tineretul implicat de astăzi la democrația interbelică? Dar am avut democrație atunci? Nu chiar. Și nu nostalgia pentru democrație saltă inimile tinerilor implicați de după 1990.
Pe vremuri erau ierarhii adevărate și fiecare își știa locul
Una dintre principalele acuzații care s-au adus comunismului după 1990 e impostura și confuzia valorilor și dispariția ierarhiilor. Analfabetul se amesteca cu filozoful, opincarul cu marchizul, strungarul cu profesorul universitar și așa mai departe. S-a născut în anii 90 o întreagă cultură a lamentației: valoarea nu era recunoscută și respectată. Ăia nu-și mai știu locul, nu mai sunt linii clare de demarcație între noi și ei.
Olimpicii, supradotații, meritocrații și plagiatul
De aici și obsesia post-90 pentru olimpici și copiii supradotați, pentru meritocrație (înțeleasă în sens de aristocrație) și, mai nou, pentru plagiat. În anii 90 și votul cenzitar era o obsesie în rândul boierilor minții și susținătorilor dreptei.
Noi, animalele de la PSD și visul segregării sociale
În același tipar se înscriu și acuzațiile la adresa PSD-ului. Nu de nedreptate sau sărăcire a populației sau arbitrariu sau abuz se face vinovat PSD. Nu, se face vinovat în primul rând de impostură și incultură. Și alegătorii la fel.
Nu e locul ălora acolo, sunt prea inculți și necivilizați și needucați, locul nostru e acolo, dar ei ni l-au uzurpat. Nu ei trebuie să decidă, noi trebuie să decidem. Noi suntem relaxați, generoși, culți, decizia noastră nu e coruptă de meschine interese personale. Noi decidem din rațiuni înalte, nu de foame și prostie, nu pentru o găleată de pomeni. Noi avem la bază rațiuni istorice, civilizaționale, economice, noi vrem binele general, nu suntem animale, ca ei, să vedem doar troaca din față.
Visul fiecărei mișcări politice așa-zis modernizatoare post-decembriste e segregarea socială și liniile clare de demarcație între stări sociale. Segregare care există, dar care nu pare suficientă.
Șora, noul Țuțea-Rațiu-Coposu-Bălăceanu Stolnici
Tot aici se înscrie și obsesia antipesedismului de piață de după 2017 pentru Mihai Șora, chit că majoritatea fanilor lui din piețe și de aiurea habar n-aveau cine e Șora. Era doar simbolul unei lumi vechi, pre-comuniste, aristocrate, era noul Țuțea / Coposu / Rațiu / Regele Mihai / Bălăceanu Stolnici / Neagu Djuvara care valida istoric, cultural și civilizațional noua mișcare. Nu suntem niște terchea berchea veniți de nicăieri, suntem urmașii legitimi ai Edenului pre-comunist, asta e validarea noastră în lupta cu PSD și opincarii fără dinți și cultură care îl votează.
Șora a trecut neobservat de-a lungul vieții. A fost un fel de Tibor Selymes al generației de aur. După revoluție a fost ministru în guvernul Roman (primul guvern FSN de după revoluție) și cam atât. După ce a fost ministru în guvernul care a reprimat violent protestul din de la Universitate (24 aprilie și 13 iunie 1990) și care apoi a participat (guvernul, nu Șora) la organizarea mineriadei din 14-15 iunie, și-a cam ratat șansa de a fi vreun star al opoziției antifeseniste și antipesediste.
Și uite așa, au trecut anii. Între timp, simbol al longevității și legăturii tineretului frumos și liber antipesedist cu boierimea cultă și aspirațonal aristocratică din interbelic a devenit Bălăceanu-Stolnici.
Dar CNSAS-ul a distrus și acest simbol al luptei tefeliștilor aspiraționali cu dezacordurile și alte erori gramaticale provocate de incultură, găleți de pomeni electorale și șomaj de bunăvoie la bufetul comunal pe banii și munca tefeliștilor self made working hard din Cluj și București sectorul 1.
Apoi Djuvara a devenit simbol a ce am scris mai sus, dar familia și apropiații au avut iubirea și bunul simț să-l țină departe de circ în ultimii ani de viață.
Apoi, când tefeliștilor le ardea buza cel mai tare de un simbol easy to understand and easy to market, cineva s-a gândit să scoată muțunachele la plimbare, să umple cu o nouă mascotă slotul simbolisticii de mai sus.
Cineva trebuia să legitimeze istoric noii protestatari, să le pună sabia senectuții aristocratice pe umeri și frunte. Tefeliștii nu se trag, ca pesediștii, din inginerii de la '83, muncitorii de la '74, profesorii de la '81, funcționarii de la '64 sau brigadierii de la '53. Ei se trag din antreprenorii, poeții, boierii, filozofii, dramaturgii și inventatorii avionului cu reacție de la '27.
Șora venea de împărțea lumină aristocrată în Piață. Erai un designer obosit și nervos de tot întârziat facturica cu bănuții și "nu se poate logo-ul mai mare"? Nicio problemă, scria Mihai Șora pe Facebook și te simțeai parte a ceva revoluționar și patriotic mai mare decât tine. Era ca și cum o bulăneai pe Maitreyi sau te gândeai la sinucidere cu Cioran. Dacă nu scria Șora ceva în ziua aia, scriau ăia de la Lugera și măcar știai că antreprenorialtul cool e cu tine.
Și cam asta a fost cariera de vedetă media a lui Șora. Dincolo de viața și opera omului, a fost cunoscut și marketat doar ca mascotă al cărei rol era să valideze istoric și cultural o tabără politică din 2017-2019. Odată cu Șora, fiecare frunte de project manager și programator adjunct din piață a fost atinsă de aripa geniului boieresc de la '938. Sau '927. Ceva de-a acolo.