Doctrina României în problema ucraineană
România vede în Ucraina un concurent strategic în regiune
În materie de Ucraina, doctrina după care, sunt absolut convins, se ghidează autoritățile române e cea expusă de castravetele la care tot revin eu, fratele vostru, Aligică. De care râdeți voi, dar nu e un fitecine, nu e Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu sau Mircea Marian, alde scârța scârța pe hârtie.
Teoria expusă de Fratele Aligică, evident în stilu-i caracteristic: nu că zic, dar vreau să spun, nu afirm, întreb, constat, nu dau cu parul, fac și io o întebare, e asta. Sau cel puțin asta am înțeleg eu din mai multe postări pe temă - poate că în sferele înalte, la bere cu Dan A Dima, expune alte teorii, dar eu nu știu. Deci:
Ucraina are potențial de putere regională. Are suprafață mare, are populație mare, are poziție strategică importantă, are potențial militar și economic, ieșire la Dunăre, ieșire la mare, are resursă umană, energie, vivacitate națională. Are potențialul de a fi o putere de anvergura Poloniei, simțitor peste România. Este, deci, un concurent serios, un competitor periculos pentru România dacă scapă de jugul rusesc și se integrează în Occident. Ne ia nouă caimacul, va fi mai importantă economic, cultural, strategic, militar pentru Vest decât e România, deci va fi mai influentă. O Ucraină liberă, integrată strategic în Occident face din România un actor marginal chiar și la Marea Neagră (obsesia lui Aligică, cu care tot revine ca un dog whistle - Marea Neagră are o importantă strategică vitală și - cu litere minuscule: dacă lăsăm Ucraina să existe, va lua caimacul șamd).
Astfel, jocul strategic în Estul Europei și la Marea Neagră e un joc cu sumă nulă: câștigă Ucraina, pierde România. Dacă Ucraina devine un stat independent și solid, puternic ancorat în Blocul Occidental, România rămâne de căruță. Și aici teoria se pupă cu aspirațiile suveranist-imperiale ale lui Aligică pentru România: mare putere regională, fecundă intelectual, care naște cultură, teorii, filozofii, narațiuni istorice, politice și geopolitice specifice, originale, românești până la măduvă. Or, dacă Ucraina nu dispare de pe hartă sau nu rămâne un no man's land sau satelit sărac și marginal al Rusiei, cum mai ajunge România Buricul Civilizației Celor 7 Tăblițe de la Sulina colț cu Topraisar? CUM?
Repet, Aligică nu zice astea direct, dând cu pumnul în masă, doar pune întrebări, se miră, constată, stă pe gânduri și se scarpină nedumerit în cap.
Știți, cum făceau oamenii inteligenți și pe vremuri: auzi, Excelență, dacă ev....ii l-au răstig... L-au răstignit pe Acela, atunci... ahaaaaa.... nu zic, mă întreb...., n-am nimic cu ei, și eu am avut o gagică în tinerețe, daaar.... întreb.
Așa deci. Sunt absolut convins că o bună parte din elita politică, intelectuală, economică, militară de la noi e îngrijorată că apariția unui nou actor, de anvergura Ucrainei în Blocul Occidental ne va crea probleme, ne va lăsa în curul Universului, fiindcă Ucraina are populație mai mare, suprafață mai mare, resurse mai mari, fotbal mai tehnic, tenismene mai multe, armată mai bengoasă, miliardari mai mulți, cine știe, poate chiar experți, savanți și intelectuali mai de soi, plus câte 6 top modele pe metru pătrat.
S-a simțit încă de la începutul războiului în atitudinea autorităților de la București o iritare îmbufnată, amestecată cu frici electorale și sentimentul neputinței în fața valului istoric condus de Statele Unite, Marea Britanie, Polonia, statele baltice și Vestul Europei.
Care e doctrina cealaltă? Că România are totul de câștigat din transformarea vecinilor ei în state libere, democratice, integrate în Blocul Occidental, că înseamnă schimburi intelectuale, culturale, umane, economice, politice mai multe, din care toată lumea câștigă? Ai zice că liberalul Aligică ar ciupi de cur doctrina asta dacă ar prinde-o pe holuri și că împreună cu el și alți liberali ar ciupi-o, dar misterioase sunt căile liberalismului românesc.
Adevărul e că doctrina asta, conform căreia trebuie să ținem Ucraina cu capul la fund, ca să nu ne concureze și să nu ne transfrome în a șaptea roată la căruță, e, tocmai doctrina asta ne transformă în jucători minori, în al optulea incel de pe listă, ăla care bodogăne supărat și nu vede pixdă în vecii vecilor. Dacă vrei pixdă, smile, motherfcker!
Pragmatism pe persoană fizică, în detrimentul României
Dacă mâine cineva atacă Ungaria, la sediul NATO, la Washington, Paris, Londra, Berlin, Varșovia sau Vilnius se va discuta Articolul 5, în timp ce la București se va discuta ce condiții să le punem ungurilor, cum să ieșim public astfel încât să fie clar în țară că-i urâm cu disperare, dar nici să nu-i supărăm pe occidentali, ce promisiuni să mai obținem de la ei, cum să iasă public și să recunoască că am fost primii în Ardeal, că Glad și Menumorut erau români-daci-eminescieni, că Boloni e român și Kelemen ungur.
Dacă mâine cineva atacă Republica Moldova, la Washington, Berlin, Varșovia, Stockholm, Kiev sau Riga se va discuta o modalitate de intervenție și ajutor pentru Moldova, în timp ce la București se va discuta ce condiții să le punem, ce limbă să mai bage în Constituție, cum să promită că independența e doar o stare temporară și Marea Unirea Cea Mare e visul moldovenilor, ce să scrie în manuale, ce contracte să ne cedeze și ce să zică liderii de la Chișinău astfel încât să iasă cât mai eroic-electoral leprele noastre.
Iar astea nu sunt, așa cum s-ar crede, poziționări pragmatice, care aduc vreun folos României pe termen scurt, mediu și lung. Sunt strict lașități electorale individuale și de gașcă, și obsesii naționaliste învățate în clasa a IV a, sunt fixațiile, fricile, resentimentele, neînțelegea unor oameni care au rămas cu dezvoltarea intelectuală undeva la 11 ani și cărora în afară de părul pubian și maxilarele pătrate nu li s-a mai dezvoltat nimic în ultimii 30-50 de ani.
România are numai de pierdut, dar măcar rămân satisfăcuți niște politicieni și funcționari, civili sau nu, tot felul personaje minore cu aspirații meschine.