Campania anticorupție a predat statul serviciilor secrete
Cel mai important, dacă nu chiar singurul, efect al campaniei anticorupție începută în 2005 e controlul total al serviciilor asupra politicii.
Arbitrariul campaniei anticorupție și justiției în general le-a dat de înțeles politicienilor că trebuie să caute protecția și să accepte controlul serviciilor, nu că nu mai trebuie să fure.
Din start campania anticorupție s-a transformat într-o reglare de conturi politice și economice (să nu uităm că pe vremea lui Băsescu, sub Bica, DIICOT deschidea dosare împotriva unor oameni de afaceri, respectivii își cedau afacerile cui trebuie și apoi scăpau cu suspendare sau achitare).
În timp, politicienii s-au prins că absolut niciunul nu e ferit de un proces lung, de 7-10 ani, care chiar dacă se încheie cu achitare, înseamnă finalul carierei politice și publice și ruinarea financiară sau chiar a sănătății. S-au prins că tot ce trebuie să facă pentru a evita astfel de întâmplări nefericite în preajma alegerilor, de exemplu, e să accepte tutela serviciilor și rolul alocat de acestea.
Politicienii corupți au înțeles că pot continua să fure cu condiția să o facă organizat, sub tutelă, cu acceptul și patalamaua serviciilor.
Inclusiv publicul iubitor de campanie anticorupție a înțeles încă din 2005 că rolul campaniei e să lovească în dușmanul politic și să-l elimine de la putere și chiar din competiția politică.
După 18 ani de campanie anticorupție condusă de personaje de tipul Morar/Kovesi/Bica și alții nu avem mai puțină corupție, avem însă mai mult mai multă disciplină sub tutela și controlul serviciiilor.
Dacă e bine sau rău e o discuție lungă și aprinsă care are loc zi de zi. Acum, unii cred că pe vremea cuplului regal Coldea-Kovesi controlul serviciilor asupra justiției și politicii era dezirabil, alții zic că a fost piatra de mormânt a pseudo-democrației autohtone. Alții cred că Morar, Udrea și Băsescu ar fi trebuit să-și ducă la capăt proiectul FIDESZ-Orban avant la lettre. Iar alții cred că situația de acum e ideală. În general, toată lumea crede că dictatura e mai bună, nu se hotărăște însă cine să controleze cu mână de fier statul, intelectualii lui Băsescu, procurorii-colonei, maiorii-judecători, Sinodul sau patronatele de trei și patru stele?
Dacă dai la o parte elita militară interconectată cu NATO (dar hrănită ideologic la țâța legionară a ceaușismului) și cu justiția și cu rol tutelar în politică și economie, rămân clanurile locale controlate de warlorzi rudimentari, proprietari peste județe, dar care sunt pradă ușoară intereselor Rusiei și Chinei și care ar transforma România într-un stat eșuat.
Pe de altă parte, statul ăsta cvasi-teocratic-militar de acum e suficient de eșuat, chiar dacă se află încă sub influență și control occidental (cât timp e relevant pentru occidentali). Elita asta nu e mai puțin coruptă, lacomă și rapace. E însă mai puțin rudimentară decât baronii. Asta nu e neapărat o veste foarte bună, sofisticarea elitei militare se traduce printr-un legionarism ceaușist dublat de un pro-occidentalism militar și de circumstanță.