2020, 2021, 2022
2022 a fost un an. Bine, și 2021 a fost un an. Și nici cu 2020 nu mi-e rușine. Și ăla a fost un an. De fapt, 2020 a început bine: în februarie mi-am dat demisia din USR și Atletico a bătut acasă pe Liverpool, campioana en-titre, iar în martie Atletico a bătut în deplasare pe Liverpool și s-a calificat mai departe. Se anunța un sezon bun.
A urmat apoi pandemia, cancerul și moartea Chirei, moartea Luminiței, moartea maică-mii, Samantha plecată în lume, enșpe zuccuri pe toate conturile. Trei ani extrem de extenuanți psihic, dar am trecut prin ei destul de decent, ca un chinez șaolin, cu whisky, vin și bere. Not great, not terrible, dacă te gândești la ce se întâmplă în Ucraina, la copii bolnavi de cancer și alte accidente, boli și nenorociri.
La Chira a fost un an jumate de 2-3 vizite pe săptămână la veterinar, cu vreo 8 operații și nenumărate tratamente cu pastile, creme și unguente, chimioterapie și radiografii. Deși în decembrie 2020 era cancer free, dar cancerul nu se lasă niciodată. On top of that, episodul Luminița, scurt, dar la fel de traumatizant (pentru noi și pentru tot Facebook-ul - vă mai pun niște poze cu ea?).
Până în 2021-2022 n-am avut nicio relație cu moartea. Nu mi-a murit nimeni apropiat, nu am frecventat înmormântări (dar nici nunți, Slavă Domnului). Mi-au murit tot felul de rude, inclusiv tați, dar relația mea cu rudele a fost întotdeauna zero.
Mă așteptam ca moartea să fie ca-n filme. Chira își dă ultima suflare în brațe, acasă, liniștită. Maică-mea moare în pat, liniștită, după ce ne pune să promitem tot felul de chestii stupide - aveam pregătit deja răspunsul: no fucking way.
Chira a avut o criză de plâmâni urâtă și la 4 dimineața noi alergam cu ea sufocându-se să găsim un vet deschis, pentru eutanasie. Era duminică noapte și noi eram pregătiți să mergem liniștiți, a doua zi, luni, cu tot ritualul emoțional. N-a fost niciun ritual, a fost alergătură prin ploaie la 4-5 dimineața.
Maică-mea a murit în timp ce-i țineam capul să vomite cafeaua pe care o băuse - pentru că la hipertensiune și inimă, cafeaua e răspunsul. Cel mai probabil avusese un AVC peste noapte, că nu putea să vorbească, și posibil, chiar un infarct. A intrat în stop cardiorespirator în timp ce vomita cafea - sunt totuși surprins că n-a murit cu țigara în gură. De fapt, avea țigări în scrumieră.
Îmi imaginam mai traumatizantă moartea mamei. N-a fost. Adevărul e că de vreo 7-8 ani mă tot anunța că moare: ”Vino, Mirele, că mor, nu mai prind ziua de mâine. Mi-e rău, mor, vino!” Și uite așa, du-te, Mirele, repede, că moare. Și o găseam cu cafeaua și țigara: ”A, mi-am revenit, nu știu ce o fi fost.”
Silver linings? Pascu, Păuna, Bella și Petrică, patru pisici la casele lor. Atletico campioană în 2021, Andor, mi-am făcut Substack și mi-am cumpărat microfon. A, și să nu uit, victoria din campania electorală în care am lucrat în 2020 (să ziceți mersi, că azi vă e bine tocmai pentru că a câștigat candidatul nostru, dacă câștiga candidata lor, azi nu mai aveați apă cal... nevermind).
Din ianuarie mă apuc serios de Substack (pe lângă altele), dar să-mi treacă burnout-ul psihic. Mai am 3 zile la dispoziție să scap de extenuarea psihică. Am 4 sticle de Purcari și 3 de whisky, plus niște țuică de Prahova, s-ar putea să ajute.
Ce învățăminte am tras din 2020, 2021 și 2022? Că nimic nu bate single malt-ul scoțian.